Anumite programe arhitecturale, anumite părţi privilegiate ale oraşelor şi, prin extensie, ale ţării sînt cu mult mai relevante decît restul pentru a înţelege ce s-a petrecut în duzina de ani de duzină scursă de la revoluţie. "Zonele de dezvoltare specială" au sufocat peisajul în părţile lui cele mai pitoreşti, oportunităţile unei bune creşteri viitoare, ţara însăşi. Nu cred că este zonă din ţară unde prăbuşirea în neant a calităţii spaţiului public urban şi a valorii arhitecturale a noilor producţii să fie mai strigătoare la cer decît litoralul. Nu cred că există, afară de perimetrul Zoo-Pipera din Bucureşti, dovadă mai zdrobitoare că arhitectura dă seama despre chipul clientului individual şi, sociologic vorbind, despre natura societăţii care a născut-o (sau a tolerat-o). Proiectate pe fundalul arhitecturii gîndite, pe alocuri cu excelenţă, de echipele succesive conduse de Cezar Lăzărescu, casele actuale ne vorbesc despre infantilismul intelectual al clientului şi al celui care i-a semnat documentaţia casei. De asemenea, aceste case dau seama despre faptul că noi, de fapt, nu am avut în anii nouăzeci (dar parcă acum avem?...) administraţie locală, ci sinecuri de pe urma cărora se căpătuiră cu toţii. Altfel nu se explică absenţa barierei pe care serviciile de urbanism, arhitecţii şi ceilalţi "experţi" care trebuiau, cu orice preţ, să îşi apere onoarea profesională şi, măcar, pe aceea a numelui lor, neîngăduind mareea şobolanie, de beton, să măscărească litoralul aşa cum au făcut-o. Complici mînjiţi sau incompentenţi în mod absolut - altă variantă nu există pentru aceia care - arhitecţi proiectanţi, arhitecţi şefi şi primari - au semnat, asumîndu-şi-le, autorizaţiile de construcţie, planurile de "urbanism" ale coastei maritime româneşti. Personal, nu cred că este cu putinţă, nici chiar pentru o ţară prăpădită ca a noastră, ca acele întocmiri proaste să fi fost