(urmare) Aud în fugă pe careva care ne îndeamnă să rămînem, "sînt cartuşe oarbe", strigă, numai că degeaba strigă, nu mă mai ascultă picioarele, se răzvrătesc, o iau în fugă pe Alba Iulia spre Piaţa Operei, asta fac, aşa că mai bine uit totul, mai bine mă uit la maşina asta de gunoi, la muncitorii care agaţă tomberoanele în dispozitivele hidraulice de descărcare, mai bine îmi aprind o ţigară şi ascult liniştea coridoarelor din Schloss Solitude, aici în mărginimile Stuttgart-ului: e început de an rece şi pustiu şi eu privesc, din dreptul geamului, maşina de gunoi cum dispare încet în ninsoare. Ei, bată-vă să vă bată de vorbe cum sînteţi voi făcute de cine v-o fi născocit, îmi zic şi pe dată o văd pe mama lui Petru Bonţe, a trecut o lună, nu mai mult, de la revoluţie, între timp am pus pe picioare un ziar în care zicem, vorbim, spunem despre morţi şi despre ceaţa alandala care s-a lăsat peste toate astea, despre amintiri atît de proaspete că nici nu ai putea să le spui aşa, şi ziarul acela are un tiraj ceva de speriat, stau oamenii la cozi să-l cumpere, tot la două zile apare că aşa îl puteam scoate, atunci stăteam cu el în Piaţa Operei că nu aveam distribuţie, poşta nu îl prelua şi nici distribuitori particulari nu apăruseră încă, uite că îmi aduc aminte, era soare şi eu aveam un morman de ziare proaspăt scoase de la rotativa de la secţia ziare a fostului ziar de partid, o chestie nemţească din vremuri interbelice, vînd ziare în soarele călduţ de iarnă şi o coadă enormă stă disciplinată şi aşteaptă să-l cumpere. Îmi aduc aminte că m-a văzut careva din sat de la soacră-mea, aşa că duminica, chiar la masă, în timp ce mîncam noi supa şi şniţele pane cu gogoşari în oţet, chiar atunci mi-a reproşat careva, nu mai ştiu cine de la masă, cum că de-aia am făcut noi revoluţie, ca să ajung din profesor vînzător de ziare. Ce puteam să spun, am tăcut şi am mestecat conşti