Puţină istorie Există o "Istorie a adolescenţei şi adolescenţilor (1850-1914)", scrisă de Agnès Thierce, în 2000. Chiar de la începutul ei aflăm că noţiunea de "vîrstă de tranziţie", vehiculată frecvent de cercetători astăzi - dar foarte vag cunoscută şi asimilată de publicul larg, la noi - este o invenţie relativ recentă în istoria ideilor. Adolescenţa este un construct social, deci. Francezii susţin că Rousseau a inspirat înţelegerea adolescenţei şi conturarea ei ca un concept autonom, arătînd că metamorfoza pubertară este un moment critic, o a doua naştere a individului. Chateaubriand o asociază cu furtuna, cu dezlănţuirea, adolescentul fiind fiinţa umană în care natura ezită. Uitînd de Dumnezeu şi de mamă, adolescentul este la cheremul unor nevoi şi dorinţe obscure. Şi care ar fi atunci esenţa acestei vîrste? Simplu: excesul, un prea plin interior şi, mai ales, o nesătulă nevoie de a simţi. Adolescentul este o compoziţie abundentă, care se revarsă, deranjînd nevoia şi obişnuinţa de ordine a adultului. Adolescenţa este vîrsta simţămintului care invadează viaţa. Societatea, iniţial, a privit această vîrstă luînd în consideraţie băieţii, încercînd să le frîneze elanul juvenil, să le disciplineze emoţia, să le prelungească inocenţa, să le supravegheze precocităţile posibile, să le întărească o fobie faţă de exterior, de influenţele externe şi să susţină o pedagogie a izolării, în pofida revoltei. Pentru fete, adolescenţa avea ca dată decisivă apariţia ciclului, moment care le expedia direct în categoria femeilor, a mamelor virtuale şi care le dădea fetelor acel aer rezervat, sfios şi modest care nu putea naşte nici opoziţie, nici iritare şi nici conflicte interioare. Poate doar nelinişte şi aşteptare. Momentul constituirii noţiunii contemporane de adolescenţă, ne spune Agnès Thierce, este perioada 1890-1914. Psihologii experimentali americani au preluat concep