Ţin acasă o cutie care îmi provoacă sentimente cumplite de vină, ruşine şi neputinţă de fiecare dată cînd o văd. În mormîntul de carton, pe vremuri un banal ambalaj pentru pantofi, am îngropat de-a lungul anilor cîteva sute de scrisori primite de la oameni care au crezut că le-aş putea fi punct de sprijin. La început a fost măgulitor şi cred că nu există jurnalist pe lumea asta care să nu se fi simţit într-un fel aparte atunci cînd la redacţie a sosit pe numele lui prima scrisoare din partea unui necunoscut în căutarea ajutorului ori a dreptăţii. E recunoaşterea faptului că tu, ziaristul destinatar al scrisorii, ai devenit pentru cineva sinonim cu speranţa şi impulsionat de această perspectivă citeşti atent rîndurile primite, dai telefoane, ceri lămuriri şi detalii, scrii un text sau faci o emisiune. Cîteodată, se întîmplă să iasă bine. Doar că, în ziua imediat următoare, mai primeşti două scrisori, apoi alte patru şi lucrurile încep să meargă rău. Pe măsură ce numărul scrisorilor creşte îţi dai seama că ei scriu şi speră, iar tu citeşti şi le îngropi în cutii de carton speranţa. Cele mai multe speranţe pe care le-am ucis au fost ale pensionarilor. N-au bani, vor medicamente, tratamente sau audienţe şi, invariabil, îndeasă în plicuri copii după taloane de pensii cu sume mizere. Cum să-i ajuţi? Pensionarii nu sînt subiect pentru presă, cazul lor nu se vinde, iar banii tăi de ziarist îţi permit să faci acte de caritate, în cel mai bun caz, o dată pe săptămînă, la slujba de duminică. Vin la rînd bolnavii. Oameni care au nevoie urgentă de un transplant în străinătate, părinţi disperaţi rugîndu-te cu cerul şi pămîntul să-i ajuţi să salveze viaţa copilului, bătrîni care se luptă să obţină reţete compensate sau gratuite, invalizi în căutarea unor proteze ori a unui scaun cu rotile. Pe cine să ajuţi primul? Copiii şi tinerii, în rest, Dumnezeu cu mila. Ştiu sigur că