interviu cu Nicolae CORJOS
De ce aţi ales tocmai subiectul ăsta: liceenii ? Cred că există un fel de ecou pe care-l are fiecare din pruncie, ca să zic aşa, şi pînă la bătrîneţe. Ca un fel de spaimă, într-un fel, sau ca bucurie, ca un fel de permanenţă a tot ce ai din pruncie. Părinţii mei au fost învăţători, în Bucovina splendidă, rotundă şi totală, chiar din cea care nu mai este. De aceea, eu am crescut în şcoală. Exact la vîrsta în care copiii terminau de supt de la mama, eu am stat în clasă cu mama. Stăteam în ultima bancă, scriam, citeam. Deja la 6 ani ştiam să citesc la perfecţie şi am intrat în clasa I obligatoriu. Probabil că permanenţa asta în clasă, în şcoală, la liceu, a rămas în toată activitatea mea. Am şi zis întotdeauna că nu ştiu să fac filme decît despre tineri şi viaţa lor, despre amintire, despre dragoste. Pentru că, nu eu am spus-o, ci alţii, mult mai frumos, atunci cînd dragoste nu e, nimic nu e. Care era imaginea dv. despre adolescenţi atunci cînd aţi făcut filmul? Există un fel de permanenţă în tot, deşi epocile evoluează şi, odată cu ele, drame ale momentului, comedii ale momentului. Sînt, totuşi, nişte date permanente, pe care le poartă toate generaţiile. Chiar dacă sînt acoperite de o pojghiţă tranzitorie din ceea ce spuneam, unele lucruri rămîn în fiecare adolescent. El vrea ceva şi, sigur, nu ştie în care parte să se îndrepte; dar dorinţa lui este atît de aprigă, încît uneori creează derută chiar între cei care privesc adolescenţa, precum artiştii, pedagogii, psihologii. Nici noi nu găsim răspunsuri permanente la aceste întrebări şocante. Cam aşa văd eu adolescenţa, privită în adîncimea şi complexitatea ei, în echilibrul ei, şi nu în dezechilibrele care apar. În filmele dvs. aţi făcut referire la imaginea adolescentului dintr-o anumită perioadă? Eu am rămas în lecturile romanelor de o mare calitate din perioada dintre cele dou