În primul rînd pentru că are mustaţă. Nu numai el, ci toţi tipii care îl înconjoară. Nu numai ei, ci vreo 90% dintre bărbaţii din Irak. Care e raţiunea? N-am idee şi n-am reuşit să găsesc vreun motiv cultural. Poate fi vreo modă europeană ajunsă tîrziu în Irak ori vreo reminiscenţă a bărbii musulmane... N-are nici o importanţă oricum, întrucît rezultatul e acelaşi: în fiecare seară văd la televizor o mulţime de tipi cu mustaţă şi uniformă verde care, în buncărul lor din Bagdad, se uită ţintă la mustăciosul şef şi mustăcesc respectuos, spre uzul camerelor de filmat. Cum spuneam, nu-mi place de ei. Nu-mi place nici Bagdadul, cu pozele acelea mari ale lui Saddam, cu tablourile uriaşe şi naive, în care şeful zîmbeşte fericit. Mai corect era să scoată limba, însă probabil că există o limită a sincerităţii, indicată în cărţile de genul "Cum să guvernezi despotic o ţară for Dummies". Mai enervantă decît toate e însă pretenţia regimului de a se trage din babilonieni, chestie care ia pîinea de la gura daciştilor noştri, şi ei în căutare de un neam cu pedigri cu care să se încuscrească. Acum vreo 15 ani pusesem şi noi ochii pe Ur şi Uruk, ba chiar unii istorici găsiseră exemple de scriere cuneiformă prin nu ş' ce munţi de-ai noştri, foarte asemănătoare cu cea din Mesopotamia. Numai că Saddam a fost mai rapid şi-a ocupat toate ruinele. Nu-i nimic, amicii noştri americani vor lupta şi pentru eliberarea gliei strămoşeşti, fără s-o ştie măcar... (Ei, ce ziceţi, la acest tip de discurs nu s-au gîndit oficialii noştri! Eu aş da cîteva amenzi pe la birourile de analiză şi sinteză, era un argument mai exotic şi mai popular decît acela cu NATO.) Dar să revenim: ce nu-mi mai place la Saddam? Nu-mi place gaşca lui, anturajul, cum spunea bunica mea, temătoare să nu mă strice cine ştie ce copil de pe stradă. În cazul lui Saddam, chiar el şi-a stricat anturajul, pe Chirac şi pe Putin