Prietenii noştri, victimele Numărul 518 al Dilemei mi-a readus în memorie un episod nefericit şi - vrînd, nevrînd ruşinos - al istoriei noastre din a doua jumătate a secolului trecut. În agonia umanităţii, cum a denumit-o Unamuno, îşi găseşte loc şi întîmplarea, cu atît mai tragică cu cît pare mai neînsemnată. Lespedea mnezică înălţată într-una din bisericile din Sighişoara, pe care sînt săpate cîteva zeci de nume, ne aduce în neuitare deportarea saşilor, la sfîrşitul războiului, în infernul minelor carbonifere din Donbas. A fost unul din măruntele trocuri, patronate de diavol, dintre pace şi răzbunare. După 1948, "reforma învăţămîntului" a desfiinţat liceul săsesc din Sighişoara şi elevii lui, resemnaţi, au fost integraţi în clasele liceului "Principele Nicolae". Fiecare pierduse pe cineva drag în imensitatea imperiului sovietic. Resemnaţi, dar fără să uite, au învăţat cu îndîrjire limba "majoritarilor", au urmat studii superioare şi... au plecat. De fapt au fost "vînduţi", operaţiunea căpătuind pe membrii celei mai corupte instituţii comuniste: Securitatea. "Preţul" a fost fixat pe plan local. O parte din sumă intra în visteria statului, iar alta, tot valută, sub saltelele ofiţerilor securişti ce "administrau" acţiunea. Singura perspectivă ca această avere să poată fi fructificată a fost momentul revoluţiei din 1989, şi "trădarea securiştilor" a dovedit din plin că sacul de sub saltea a cîntărit mai mult ca toate jurămintele de loialitate. Cu cîtva timp în urmă am sărbătorit un număr de ani de la absolvirea liceului. Spre surprinderea noastră, colegii saşi au venit în număr mare. Şi mai mult decît atît, ne-au mulţumit că i-am primit cu sentimente de frăţie adolescentină. Totuşi, după ce totul s-a terminat, am rămas cu un gust amar. Nu ştiu ca autorităţile române să fi protestat într-un fel la acest martiraj inocent şi gratuit care l-a constituit deportarea s