Dintotdeauna, "campionii păcii" mi se par suspecţi. Nu cred deloc în bunele intenţii ale celor care ies în arenă şi strigă disperat că vor pace. Mi se trage, poate, de la Nicolae Ceauşescu. Vă amintiţi, el era un campion al păcii. În poze învechite de vreme, văd o tribună de la care Stalin salută masele disciplinate şi pe tribună scrie "Mir". În ultimul interviu acordat de Saddam Hussein postului de televiziune american CBS, dictatorul irakian vorbeşte ca cel mai convins partizan al păcii. E ciudat cum indivizi de acest gen produc discursuri în care cuvîntul pace revine obsesiv. Dacă ar veni acum un extraterestru care habar nu are de istoria noastră şi ar încerca să se pună la curent cu situaţia politică actuală pe planetă citind declaraţiile politice din ultimele săptămîni ar deduce, cel mai probabil, că Saddam este un pacifist din stirpea lui Gandhi şi că Bush şi Blair sînt nişte cîini războinici însetaţi de sîngele poporului irakian care este strîns unit în jurul conducătorului iubit şi care trăieşte în cea mai bună dintre lumile posibile. E ceva în neregulă cu imaginea asta, e ceva fals în această percepţie, oglinda care reflectă realitatea noastră deformează prea mult. Retorica păcii, în care excelează regimurile totalitare şi, în consecinţă, agresive, pare a avea efectele cîntecului de sirenă din Odiseea. Tot mai mulţi oameni sar în apă fermecaţi de sunetele ca mierea şi nu ştiu că, aproape hipnotizaţi, ei merg spre moarte. Filozoficeşte, pilda întîmplării cu sirenele din poemul lui Homer este aceea că simţurile necenzurate de raţiune ne duc la pieire. Politiceşte, înţelesul acestei istorii este că nu trebuie să crezi în discursurile dulci care te seduc pînă la pierderea de sine. Nimic nu e mai greu de justificat decît războiul. Pentru că nu există nenorocire mai mare produsă de mîna oamenilor decît războiul. Şi totuşi, uneori, nu există altă cale către