Ultimatumul lansat luni seara de preşedintele Statelor Unite nu se referă doar la dictatorul din Irak, Saddam Hussein şi la fiii săi. "În loc să plutim pe lîngă tragedie, vom stabili direcţia de navigare spre securitate", spunea Bush în timp ce se ridica nivelul de alertă în Statele Unite şi diplomaţii străini din Bagdad îşi făceau bagajele. Marţi dimineaţa, lumea părea un loc foarte nesigur. Planurile de război contează pe o victorie rapidă: armata lui Saddam nu mai este ce a fost, e prost echipată şi moralul soldaţilor e la pămînt. Cu excepţia Gărzii Republicane, se speră că nu va opune o rezistenţă serioasă, dar perspectiva luptelor de stradă ("un Stalingrad mesopotamian la Bagdad") e evocată doar rapid în presa de mare tiraj. Conceptul militar "zero victime" nu va putea fi realizat, dar pregătirile se fac pentru bombardamente de o asemenea intensitate, precizie şi forţă de distrugere încît să anuleze obiectivele oricărui plan de apărare. Desigur, se va ţinti buncărul lui Saddam din prima noapte şi în toate nopţile următoare, dar precedentul Ben Laden ar trebui să aducă nori pe cerul senin al certitudinilor. Unele surse cred că Saddam ar fi gata să ordone "un zid de flăcări": la ordinul lui, s-au săpat tranşee în jurul capitalei şi, umplute cu petrol, ele pot arde, împiedicînd, ca în Evul Mediu, înaintarea inamicului. Alte surse cred că el va face uz de modernele arme chimice şi biologice pe care le posedă şi chiar dacă trupele americane, echipate şi antrenate corespunzător, se pot apăra, irakienii vor avea de suferit, Saddam va da vina pe invadatori, iar arabii informaţi de postul Al-Jazeera îl vor crede. E de presupus că, oricare ar fi evoluţia situaţiei de pe teren, americanii vor pierde războiul informaţiilor şi al propagandei: ei sînt agresorii, dotarea lor e de o superioritate copleşitoare, pagubele colaterale devin uşor centrale, imaginile suferinţe