Într-o toamnă frumoasă, am ajuns cu maşina pînă la casa ţăranului Jenică, navetist la oraş, unul din cei cîţiva locuitori ai unui sat izolat de munte. El urma să ne ducă bagajele mai departe, cu căruţa, preţ de încă un kilometru, pînă la căsuţa unde aveam să petrecem cîteva zile de vacanţă. Era un lungan bălăbănit şi cumsecade care, deşi beat, şi-a înhămat imediat calul, nelăsîndu-ne să mai punem mîna pe bagaje, pe care le-a azvîrlit în căruţă din trei smucituri. A dat bice, pornind-o pe drumul accidentat şi pietros. Am luat-o şi noi veseli, pe urmele căruţei care se hurducăia înspre vîrful dealului. Se făcuse aproape întuneric. Deodată, însă, îl văzurăm pe Jenică dîndu-se jos de pe capră, în faţa curţii înconjurate de pari cu sîrmă ghimpată a babei Veturia şi, cu o mişcare asemeni celei de la bagaje, culcînd la pămînt doi dintre ţăruşi. A tras apoi calul şi căruţa peste gardul astfel demontat. Uimiţi, am încercat să-l ajungem din urmă, ceea ce însă n-am reuşit, dealul fiind destul de abrupt. Jenică a străbătut liniştit curtea femeii, peste otavă, în lătrăturile aprige ale cîinilor. Ajuns la celălat capăt, a smuls gardul cu aceeaşi mişcare, trecînd dincolo cu căruţă cu tot. Am alergat în urma lui, ferindu-ne cu beţe de cîini şi blestemaţi de baba care ieşise din casă alertată. Nădăjduiam să nu ne recunoască din cauza întunericului. Mai sus pe deal, cînd l-am ajuns, Jenică ne-a explicat senin, că a vrut să scurteze drumul, "în pizda mamei ei de babă". I-am atras atenţia că femeia e rea şi ar putea să ne facă necazuri şi el ne-a asigurat că la întoarcere o să-i pună "gardul ei de cotoroanţă, în mă-sa, la loc". Deşi ne venea să rîdem, nu reuşeam să ne alungăm neliniştea. Totuşi nu puteam decît să ne împăcăm cu faptul deja împlinit la care vrînd-nevrînd, devenisem şi părtaşi. Ajunşi acasă, l-am cinstit c-o ţuică pe Jenică, el tot bombănind a scuză: "cîte nu mi-a f