Un ziar din rîndurile căruia lipsesc pica, ura, ciuda sau rîca, la pagina de politică internă sau internaţională, nu ar mai fi un ziar aşa cum îl ştim noi. O emisiune de ştiri fără aceste sentimente profund umane ar fi lipsită de sare şi piper. Conflictul, sau mai pe româneşte, cearta, este unul dintre trucurile la care apelează ziariştii pentru a creşte audienţa ziarelor. Dacă într-o ştire s-ar spune că Guvernul a dat încă o ordonanţă, s-ar enumera efectele ei şi nu ar figura nici o critică adusă de un opozant, n-ar fi suficient de interesantă. Mai departe: după critică vine dreptul la replică, urmează o avalanşă de declaraţii, care mai de care mai picante, şi uite aşa apare disputa care durează cîteva zile şi lectura devine interesantă. Chestiunea este aplicată mai peste tot: audienţa totală a ştirilor din România a scăzut cu vreo 25% din anul 2000 pînă acum, şi asta în ciuda tabloidizării totale a domeniului. Personal, cred că este vorba despre faptul că ştirile au devenit non-conflictuale, iar oamenii se plictisesc repede de înşiruirea măreţelor realizări guvernamentale. De ce sînt oamenii mai atraşi de conflict, în ciuda unei scîrbe faţă de politică aproape unanim afişată? Probabil că aşa este firea umană: se caută la ceilalţi partizani sau inamici de idei. Şi asta în funcţie de interesele divergente, de sistemul ideologic la care a aderat un indivd sau altul, sau după antipatiile personale, pe motiv că pur şi simplu faţa lui cutare nu inspiră încredere. Într-o piesă reuşită a lui J. Osburne am găsit următoarea formulare plină de adevăr şi relevaţă faţă de disputele politice de la noi: Alege pe cine critici şi aşa îţi alegi inamicul. În mod natural, ura sau pica apar în momentul în care doi sau mai mulţi competitori doresc să-şi impună propriul inters. Cu cît şansele adversarului sînt mai mari cu atît pica purtată este mai mare. Ea se dezvoltă progresiv i