Dacă exemplele concrete de manifestare a urii nu sînt suficient de hard, poate vă inspiră aceste cîteva scene imaginate de regizoarea Theo Herghelegiu. Atenţie! A se folosi cu chibzuinţă!(M. M.) Adusă pe o scenă de teatru, într-o situaţie dramatică, pica ar arăta cam aşa: imaginaţi-vă un decor în cele mai ţipătoare culori cu putinţă (de la un mov intens la un albastru electric). Un interior de casă, unde mobilierul şi obiectele sînt deformate, toate avînd tendinţa să se ascută; să anuleze linia curbă în favoarea unghiului ascuţit. În două fotolii asimetrice şi colţuroase, stau doi bătrîni slăbănogi - unul pe jumătate paralizat şi unul suferind de Parkinson. Între ei doi se află o măsuţă cu o tablă de şah, dar este pusă mult prea departe de amîndoi, astfel că personajele nu ajung la ea. De aceea, o sună din clopoţel pe menajeră (o fată tînără, modestă, slăbuţă şi ştearsă, care are două cearcăne machiate exagerat) şi o pun să le mute piesele. Figura asta se repetă de vreo 10 ori. După fiecare ieşire a sa, cei doi rîd complice, bucuroşi că o "freacă la melodie" pe tînăra servitoare. La un moment dat, după a nu ştiu cîta chemare de clopoţel, fata îi întreabă dacă nu cumva ar dori să le împingă fotoliile mai aproape de măsuţă, ca să poată muta singuri. Cei doi bătrîni strigă disperaţi într-un glas: "NU!"... Realizarea scenică a sentimentului de rîcă să ne-o închipuim avînd loc într-un teatru cu tavan glisant. În spaţiul de joc sînt suspendate o mulţime de ceasuri - de la pendule de epocă la ceasuri de buzunar, creînd iluzia că "plutesc" în aer. Pe scenă se află doar un pian. Roz. Pe pian stau EL şi EA. Amîndoi au între 25-35 de ani. Sînt unul lîngă altul, cu faţa spre public. La un moment dat, întorc capul, se observă, şi tresar, ca şi cînd atunci ar descoperi fiecare că nu este singur. Apoi se uită din nou în sală. Din nou întorc capul, îşi surîd, mută privirile s