(pentru culoare locală,

adăugaţi cămile şi explozii la orizont ) Emigranţii americani din Irak n-au protestat săptămîna aceasta împotriva agresiunii aliate. Explicaţia e simplă: nici nu există aşa ceva. Refugiaţii americani de la Bagdad sau de la Phenian sînt populaţii imaginare, care se hrănesc din naivitatea demonstranţilor din Occident şi respiră aerul miturilor urbane europene, acelea care ne dau ca sigur că bucata de carne lăsată în Coca-Cola se topeşte pînă mîine. Înţelegeţi implicaţiile anti-imperialiste. Sigur, copiii celor care inventau acum 20 de ani sloganul "mai bine roşu decît mort" aveau şi ei nevoie de cauza lor. Irakul lui Saddam sună prost, dar cu ce era mai bună Uniunea Sovietică a lui Brejnev? Ei, pentru doamnele demonstrante era o diferenţă esenţială, deşi ascunsă în subconştient: desigur că ocupaţia vînjoşilor ostaşi roşii urma să se lase cu sălbăticii greu de prevăzut... Irakul e însă mai blînd, mai nedreptăţit, de fapt un mieluşel pe care a pus ochii lupul american, setos de sînge şi petrol... Chestia care nu se leagă e, scuzaţi repetiţia, completa lipsă a refugiaţilor americani, îmbinată cu abundenţa celor irakieni, care de vreo 10 ani şi mai bine sosesc în gările europene şi-n aeroporturile americane, cerşind slujbe şi găzduire. Sigur, la un irakian care fuge sînt alţi o sută care rămîn în patria lor, însă noi, care am trecut prin asta ştim prea bine despre ce e vorba: ei sînt pur şi simplu emigranţi rataţi. Ei bine, toate acestea sînt deja istorie: dacă Bush chiar vorbeşte serios, la ora la care-mi citiţi rîndurile, în Irak e deja război. Un război în care nici nu mai contează justificările, pentru că, la urma urmei, singurul motiv moral pentru care Saddam trebuie dat jos şi Irakul ocupat este acela ca ţara lui n-a reuşit niciodată (cu excepţia vremurilor fericite ale califului Harun al-Raşid) să-şi trateze cetăţenii ca şi cum d