Eugen Ionescu îl considera pe confratele său, Israel Horovitz, un sensibil şi un delicat, combinaţie care l-ar face, în opinia lui, cu atît mai apt să abordeze subiectele cele mai crude. După trei piese văzute, de-a lungul anilor, pe scenele bucureştene, cred că respectivul dramaturg este mai curînd inteligent decît blînd. Inteligenţa îl face să selecteze situaţii existenţiale cu potenţialităţi dramatice şi să le trateze în modalităţile cele mai potrivite, utilizînd limbajul teatral cu flexibilitate, fără a se fixa într-un cadru rigid ca formă. El se mişcă dezinvolt într-un spaţiu larg, care include, în mod firesc, zona realist-psihologică, dar şi investigaţia pseudo-documentară, cu miză politică. Dragoste în hala de peşte, reprezentată acum cîţiva ani la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Ion Cojar, punea în scenă o comunitate preponderent feminină, închisă într-un spaţiu profesional etanş, şi combina cu artă diversitatea caracterelor cu unitatea determinării lor sociale. Era o piesă vie, atrăgătoare şi emoţionantă, înrudită cu mai cunoscutul Atelier al lui Grumberg. În 2002, Horea Popescu a montat la TES o fină piesă de cameră, Parchează maşina la Harvard, în interpretarea remarcabilă a Maiei Morgenstern şi a lui Constantin Dinulescu. Titlul, în traducere românească fidelă, pierdea mai mult de jumătate din conotaţii: în engleză, pronunţia afectată, cu evitarea oricărei urmă de "r", este, pe coasta de est a Statelor Unite, marca apartenenţei la mediul cultural elevat. Confruntarea dintre două persoane, legate prin aceeaşi sensibilitate uşor de rănit, dar despărţite de condiţia socială diferită, se articula într-o succesiune de momente încărcate de emoţie şi organizate cu gust pentru suspense. În stagiunea 2002-2003, tînăra regizoare Alexandra Badea, absolventă a clasei lui Valeriu Moisescu, ne propune, la studioul de teatru Casandra, o piesă cu tot