Bat şi eu şaua, ca să priceapă cine vrea: în Italia, televiziunea publică e iar în criză. Tocmai a fost numit un nou preşedinte al Consiliului de Administraţie, mai bine zis o preşedintă, jurnalista Lucia Annunziata: a început la ziarul marxist Manifesto, a trecut apoi pe la Repubblica şi Corriere della Sera, a devenit directoarea telejurnalului de pe Raitre pe vremea guvernării de stînga (a cărei victorie în alegeri a sărbătorit-o în 1996 alături de conducerea Partidului Democratic al Stîngii), iar acum conducea o agenţie de ştiri. A fost numită, conform legii, de preşedinţii celor două camere ale Parlamentului, în care majoritatea e de centru-dreapta. Dar povestea e mai complicată. (Iar dacă între timp va fi numit altcineva, tîlcul rămîne). După un an în care audienţa generală a celor trei canale RAI a scăzut, iar situaţia financiară n-a devenit deloc mai roză (în ciuda celor 97 de euro pe an plătiţi de fiecare posesor de televizor, plus publicitatea), Consiliul de Administraţie numit după venirea la putere a coaliţiei conduse de Silvio Berlusconi şi-a dat demisia. Erau, conform legii şi conform algoritmului politic, trei membri din partea majorităţii şi doi din partea opoziţiei (care, de altfel, au demisionat primii, lăsînd Consiliul în imposibilitatea de a lucra). Căci aşa e în Italia: conducerea televiziunii publice, desemnată formal de preşedinţii Camerelor, e de fapt consecinţa reprezentării partidelor în Parlament. Majoritatea parlamentară a găsit repede alţi patru membri, iar pentru a da opoziţiei garanţii de neutralitate, i-a cerut să indice trei nume din care să fie ales noul preşedinte RAI. Opoziţia i-a propus pe Umberto Eco, pe Paolo Mieli (un important jurnalist şi istoric, fost director la Stampa şi Corriere della Sera, actualmente director al grupului editorial RCS) şi pe Fabiano Fabiani, fost manager la IRI (un fel de APAPS italian). Preşedinţ