Ajunşi în faţa uneia dintre cozile din România - care sînt la fel de lungi ca pe vremea împuşcatului, de data aceasta pentru obţinerea de acte, pentru plata diverselor taxe şi impozite către bugetul statului - românii cîrcotesc, mai întîi ca şi cum nu ar fi vorba despre ei, despre timpul lor, despre viaţa lor. Apoi, dat fiind că discuţia se încinge, iar exemplele care scot la iveală mersul greoi al sistemului birocratic se tot adună, ca într-un sac fără fund, ironia şi relaxarea se transformă în ciudă. "Da, ce mă, la noi ca la nimeni? Stai la coadă să dai bani statului? Unde s-a mai văzut?". Aşa zicea zilele trecute un individ care nu aduna mai mult de 60 de centimetri peste metru, deşi era clar ajutat de nişte pantofi ciudaţi cu cataramă de metal, model de spadasin, dar cu talpă groasă, cît să faci vreo cinci perechi din ea. Trecuseră deja vreo 12 minute de cînd ar fi trebuit ca cineva să apară din spatele ghişeului şi să înceapă programul de lucru la Poliţia rutieră din Tîrgovişte. "Pînă termină cafeaua aia, că o fi în cană mare...", s-a auzit destul de stingher de undeva de pe la jumătatea cozii. Oamenii deveniseră deja prieteni din moment ce îşi povesteau care ce a mai făcut, ce a mai păţit şi cum o mai improvizează cu traiul. Poate că nu s-ar mai oprit din povestiri decît pentru a se muta la vreo terasă cu berică la preţuri populare. Dar brusc s-a deschis un gemuleţ, din termopan, şi din spatele lui, aproape prietenoasă, o voce de bărbat hotărît a spart cercul bîrfelor: "Nu ţi-am spus băi nea' să te duci bre' la ăla din satu'... că nici nu mai ştiu unde ţi-am zis că stătea, sau la şefu' de post, şi să îi zici lui că te-am trimis eu. Că e unu' acolo care are acelaşi număr pe buletin şi nu se poate doi oameni cu acelaşi număr. Mata eşti în regulă, ăla nu e. Dă de el şi adu-l acilea să-i schimbăm actele". Pe mine povestea asta m-a aruncat în visare. Dacă o