* Floarea Ţuţuianu, Arta seducţiei, antologie cu un cuvînt înainte de Nicolae Manolescu, Editura Vinea, 2002. Fiecare dintre cele trei volume semnate de Floarea Ţuţuianu (Femeia peşte - 1996, Libresse oblige - 1998, Leul Marcu - 2000) a fost, pentru critică sau pur şi simplu pentru cititorii de poezie, cîţi or mai fi, o provocare. Dincolo de filiaţii şi încadrări - într-o lirică a "căpcăunelor", modulată între o "yoga a violenţei" (ca la Angela Marinescu), o "imprecaţie blasfemiatorie" (ca la Marta Petreu) sau o "clovnerie dezabuzată" (ca la Rodica Drăghincescu), după cum scrie, într-o plastică detextualizare, Octavian Soviany - fiecare dintre cele trei volume a adus o recunoaştere a unei voci adevărate, a unei poete autentice. Ageneraţională, atipică, ambivalentă şi ambiguă, poezia Floarei Ţuţuianu pare, în această selecţie din cele trei volume de pînă acum, cărora li se adaugă cinci poeme inedite, într-o căutare (retorică) de sine. Apropiată formal de noua lirică feminină, poemele din urmă (şi la o lectură atentă, un flux subteran esenţial al tuturor celor trei volume) sînt structural înrudite cu poezia mistic-senzuală a Gabrielei Melinescu sau cu "textualismele-capricii periculoase" ale Norei Iuga. Bacantă cu aspiraţii mistice în primele două volume, poeta începe în Leul Marcu (şi în noile poeme, din 2002) să-şi încifreze aventura sexual-poetică (întrucît "sexul din inima cuvîntului" rămîne punctul său forte) într-un sens mistic, de căutare şi pregătire interioară pentru revelaţie. Cum a ajuns însă preoteasă fervorilor sexuale/textuale aici? Cele trei volume de pînă acum sînt toate o devoalare a acestei serioase, neînţelese "călugăriţe" hermafrodite, ambivalente şi duplicitare. Ca Emily Dickinson (văzută de Adrienne Rich) pe care o pomeneşte de două ori în primul volum, poeta e "ambiguă pînă la capăt", o Albă ca Zăpada reciclat-postmodernă, animistă, însă