Severitatea bisericilor săseşti din Transilvania este probabil trăsătura "modernă" cea mai izbitoare, morfologic şi decorativ vorbind. Etnicul are aici o contribuţie neîndoielnică, dar nu e singura cheie de înţelegere a fenomenului. Austeritatea unor biserici catolice devenite în timp luterane se explică astfel şi în cheie religioasă. Pictura şi alte "frivole" abateri de la eficacitate au fost fie neglijate (succesivele refaceri au influenţat cu siguranţă determinarea de a mai continua sau nu tradiţia anterioară), fie deliberat evacuate. Bisericile sînt însă şi imaginea unei comunităţi de clasă mijlocie, omogenă social, fără vîrfuri interesate în gesturi arhitecturale grandilocvente şi, fără îndoială, fără o experienţă a "plusvalorii" estetice. Investiţia, vitală, era aceea în durabilitate, în acea stabilitas vitruviană, iar nu în prea puţin ocrotitoarea frumuseţe (venustas). În plus, este vorba despre arhaicitate esenţială, de o priză la sit a templului care i-ar fi plăcut lui Heidegger, pentru că i-ar fi ilustrat de minune conceptul de pro-punere a pămîntului în operă într-o realizare, iată, germanică. Aşezarea pe curbele de nivel ale înălţimii sugerează eficienţă şi lipsa unor preconcepute teze estetice. Adecvarea la mijloacele avute la îndemînă este nu numai dictată de condiţiile materiale, ci este şi deliberată: piatra este impunătoare, rezistentă, descurajantă pentru cel ce o înfruntă. În fine, este vorba despre o arhaicitate ţinînd de sacralitatea obiectului central şi a incintei înseşi. Biserica trage după sine o tradiţie (pe care, de pildă, preeminenţa tipului bazilical cu una sau trei nave o exclamă) care îi întîrzie - cu bună ştiinţă! - orice tentativă de aggiornamento. Să observăm numai că mişcările eretice şi, apoi, cele protestante (cărora bisericile-cetate luterane le aparţin) se întemeiază în numele întoarcerii la origini, la principii fondat