Un prieten îmi arată ce i-a scris, de la Berlin, sora lui despre nora ei: e o tînără rusoaică, "are şarm şi se descurcă frumos; cîntă la o cafenea rusească, are 3-4 elevi la pian şi e angajată într-o orchestră a unei biserici unde acompaniază, la saxofon, un cor specializat în melodii gospel; e frumuşică, vorbeşte puţin, mănîncă încet, nu este un om deschis, dar principalul este că ei doi se înţeleg, nu ştiu cum o să fie, cine ştie viitorul?". De la Ottawa, o veche prietenă din copilărie, "une jeune femme à soixante-dix ans", mă sună ca să mă întrebe "cum i-aţi primit pe americani la Constanţa", care-i "atmosfera la împlinirea unui vis de jumătate de secol", are mult haz femeia, îi spun una-alta, pun accentul pe tinerii reporteri români care n-au experienţa bazelor străineze pe teritoriul naţional, habar n-au ce-i un secret militar şi, în numele transparenţei - alt vis, ceva mai recent... - îi pot întreba pe americani, prin magazine: "cît staţi pe la noi?", aceia zic "sorry..." şi atunci reporterul frenetic e şi mai inteligent: "nu vă lasă şefii să vorbiţi!". Canadiana rîde şi brusc schimbă tonul: "Aseară m-am gîndit la tine: ce-ai fi făcut dacă americanii debarcau în '44 la Constanţa?". Tulburat de perspectivă, îi cer să fie mai generoasă şi să se gîndească mai întîi la viaţa ei; stabilim să-mi telefoneze "la ora 6 după război"; ştim amîndoi ce înseamnă parola asta, e filmul sovietic care prin '45 rupea Bucureştii împreună cu Serenada din Valea Soarelui a americanilor. "Mai ştii cu cine era Ora 6 după război?". Da, cu Ladînina, cu Samoilov! "Şi Serenada...?" Cu Sonja Henje şi orchestra lui Glenn Miller. Şi sfîrşim, hotărînd să îngînăm, pudici, melodia de bază, nemuritoarea "Chatanooga choo-choo." După care îmi apare în auz un israelian proaspăt venit pentru "o perioadă de timp" la Bucureşti, se înţelege de ce, vrea să ne vedem imediat, să aniversăm cei 50 de