Opoziţia politică a momentului este atît de firavă, încît singurul conflict politic veritabil pare a fi rămas cel dintre premier şi preşedinte. Adrian Năstase şi Ion Iliescu nu sînt însă adversari doar datorită conjuncturii. Cei doi sînt separaţi de experienţa politică, de statutul social, de proiectul politic, de crezul ideologic şi de retorica lor politică. Experienţa politică a lui Iliescu e cea tipică pentru liderii ex-comunişti convertiţi la regulile democraţiei: 30 de ani de angajare în structurile totalitare ale regimurilor Dej şi Ceauşescu şi 13 de adaptare la pluralism fac din actualul preşedinte un personaj care poate mima înţelepciunea şi care trezeşte simpatia majorităţii sufletelor corupte de tranziţie. Adrian Năstase este, în schimb, modelul politicianului de carieră al tranziţiei: ministru de Externe, lider al Camerei, apoi premier şi şef de partid - iată un parcurs care arată că ambiţia pur "birocratică" înalţă în funcţie. Statutul social al actualului preşedinte a fost definit de formula "sărac şi cinstit". Expresia este oarecum redundantă, căci "sărac" e, în cultura politică dominantă, traducerea lui "cinstit": mai precis, formula este derivată din credinţa că "oricine e bogat este necinstit". În fond, autocaracterizarea lui Iliescu e profund imorală, căci ea induce ideea că adversarii săi sînt excluşi de la demnitatea pe care o conferă cinstea. Premierul nu are nici el scrupule, dar în alt registru: afişarea bogăţiei este pentru domnia sa un semn al inteligenţei sociale, în care vede putere. Năstase vrea să spună în fiecare clipă: "sînt bogat, deci am dreptate". Să notăm, totuşi, că în campania din 1996 Iliescu a pierdut numeroase puncte atunci cînd adversarul său Emil Constantinescu a dovedit că preşedintele ales în 1990 şi în 1992 îşi cumpărase ilegal casa; e posibil ca Năstase să fie pînă la urmă el însuşi afectat de ostentaţia cu care îş