impresii minimaliste Cînd pleci într-o ţară occidentală cu avionul, senzaţiile sînt ca o terapie de şoc: în cîteva ceasuri, treci de la "noi" la "ei" şi constaţi, brusc, diferenţele specifice - să nu intrăm în amănunte... Cînd pleci însă spre Vest cu maşina, e altceva: de-a lungul celor cîteva sute de kilometri care despart Bucureştiul de graniţă, ai timp să-ţi iei "un lung adio" de la spaţiul deal-vale, cu toate ale lui, iar apoi pătrunzi încetişor în civilizaţia apuseană, descoperind pe rînd de ce sîntem "atît de aproape, şi totuşi atît de departe" (scuzaţi parafrazele cinefile). Asta am făcut eu de curînd: un drum de la Bucureşti la Viena cu maşina. Am mai făcut acest drum de cîteva ori în ultimii ani, şi mi se pare că din goana maşinii poţi să "vezi cu ochii tăi" schimbările şi, ca orice om, să judeci "drumul nostru spre Europa" în funcţie de experienţele şi observaţiile directe. Aşa încît înşir mai jos impresii superficiale, făcute - altfel cum? - din mers, fără pretenţia de obiectivitate. Mă bazez pe faptul că şi Raiul, şi Iadul, dar şi viaţa noastră pînă să ajungem într-unul dintre ele, sînt făcute din detalii...
"Dimineaţa, devreme, ceaţa-i lipită de drum" - sună un cîntec al lui Alexandru Andrieş. L-am fredonat mai bine de-o oră, pînă la Piteşti, căci era ceaţă şi întuneric. S-ar putea ca aceste două fenomene naturale să fi avut influenţa lor, în orice caz autostrada nu mi s-a părut atît de dezastruoasă pe cît se scrie în ziare: ceva gropi erau, dar, scăpat cu maşina întreagă din Bucureşti, mi s-au părut de-a dreptul blînde. Problema e alta: nu e, totuşi, ceea ce se cheamă autostradă. Posturile de alarmă pentru prim-ajutor nu există (în Vest sînt din doi în doi kilometri), s-au mai furat oarece indicatoare, iar pe banda de urgenţă staţionează liniştite camioane, eventual fără lumini de semnalizare. Oricum, e un mare pas înainte: autostrada nu mai
