Îmi rod unghiile, ca mai toţi americanii. Cînd veţi citi acestea, poate că voi fi ajuns să-mi rod un picior sau să mă despoi de tot, în semn de protest. Nu mai suport să mă uit la televizor, mi se face rău cînd citesc ziarul, şterg instantaneu potopul de mesaje firoscoase şi scrisorile de tip «citeşte şi dă mai departe» care încearcă să mă «educe» şi-mi doresc cu ardoare ca actoraşii ăştia de film să tacă dracului din gură. Vor pace? Să nu mai facă filme violente. Nici eu nu mai rabd să-l văd pe Comandantul-Şef, fudul şi confuz, încercînd să dea de cap unor fraze de trei cuvinte monosilabice şi reuşind să pară şi nestăpîn pe sine, şi nesincer în acelaşi timp. Şi toată gaşca lui îmi face greaţă, inclusiv «rezonabilul» Collin Power, gureşul Dr. Rumslove, cernita Condoleanţa Rice, Ridge cel cu faţă buhăită de injecţii anti-rid şi Fleicher-margarină. Pe de altă parte, cînd vine vorba de fudulie, Bush nu e nimic în comparaţie cu ministrul francez de Externe, în capul căruia îmi vine să torn o tonă de Coca-Cola. Iar toţi aceşti tipi care mă calcă pe nervi nu-i ajung nici la degetul mic lui Saddam Hussein, odioşenia aia colcăind de germeni, care se lăfăie trăgînd foloase din neliniştile mele şi din tresăririle de teamă, foarte de înţeles, ale tuturor. Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar singurele moace publice care mi se par la locul lor

sînt generalii. În vremuri normale, simpla lor prezenţă m-ar băga în sperieţi, dar astea nu sînt vremuri normale. Nu sînt un pacifist, doar că ţin cu mine, obişnuia să spună prietenul meu Jeff Miller. Mi-aş dori să existe un cineva sau un ceva precis pe care să pot da vina pentru tot, dar nu e chiar atît de uşor. Nici măcar nu pot găsi un ţap ispăşitor serial, să zicem luni - Saddam, marţi - Bush, miercuri - franţujii, joi - presa, vineri - Hollywood ş.a.m.d. Trebuie să dau vina pe toţi, simultan, ceea ce e rău pentru că, or