Nu-mi prea place să scriu despre realitatea imediată dintr-un motiv lesne de înţeles, nici nu apuci să spui ce ai de spus, nici nu apuci să-ţi vezi opinia tipărită şi eşti deja vetust, deja clasat, trecut dintre cei cu adevărat vii care sînt mai aproape de prezent decît poţi fi tu cu ale tale opiniuni. Emiţi, să zicem, o judecată de valoare ultimativă, care îţi pare, în chiar momentul în care o scrii, adevărată în fel inatacabil şi constaţi mai apoi că alte fapte, întîmplate între timp, îţi şubrezesc afirmaţia dintîi. Metodologic corect, un comentariu despre, bunăoară, războiul americano-irakian, ar trebui plasat sub zodia verbală a condiţionalului-optativ. Neaoşa exprimare "c-o fi, c-o păţi" ar trebui tradusă prin construcţia alambicată "dacă aşa ar fi, aşa ar păţi-o". Ca să nu vorbim în abstractul teoretizărilor e nevoie, de bună seamă, să păşim pe terenul concret (atîta cît se poate în asemenea regim verbal) al condiţionalităţilor optative. Spre exemplu, dacă SUA ar ataca Irakul fără acordul Consiliului de securitate ONU, la ce mai bun acesta din urmă, adică ONU. Care ar fi să mai fie autoritatea acestuia, dacă deciziile sale sînt nesocotite. Sigur că, pe de altă parte, ne putem întreba: de ce, domnilor, a devenit atît de ultimativă respectarea deciziei Consiliului de securitate, nu e nici primul şi nici cel de pe urmă veto nebăgat în seamă. Ia, amintiţi-vă, domniile voastre, cum anume s-a purtat războiul în Kosovo peste şi dincolo de acelaşi veto, al Rusiei la vremea respectivă. De ce atunci s-a putut, de ce acum nu s-ar putea? De ce nesocotirea de atunci nu a pus în primejdie Organizaţia, de ce acum, aceeaşi nesocotire, ar fi să fie altfel? Răspunsul unora poate prea bine semăna cu înţelepciunea bunicului în faţa sobei: "ehe, am putea zice asemenea lui, i-a luaţi aminte ce interese economice sînt aicişa, ce mănoasă reconstrucţie, ce de cîmpuri petrolifere