Presupun ca, din nou, autoarea se refera la ultima parte a “domniei” acestuia, caci nu cred ca, în anii ’60, prin introducerea ideii nationale în discursul comunist romanesc, s-a produs o delegitimare a marxismului. Ba chiar s-ar putea sustine contrariul (cel putin din perspectiva populatiei majoritare). La sfarsitul anilor ’70 si mai ales în anii ’80, asistam, într-adevar, la o delegitimare (ideologica si culturala) a marxismului prin activitatea mai mult sau mai putin oficializata a grupului protocronist largit: e o delegitimare de fond(1), în ciuda adeziunilor declarative superficiale.

Dar sa consideram ca însusi Ceausescu ar fi “principala victima” a acestei “delegitimari a marxismului oficial”, mi se pare, din nou, o eroare de factura livresca, teoretizanta.

Delegitimarea regimului însusi nu s-a datorat “indigenizarii‘ marxismului (care a avut, e drept, consecinte în plan ideologic), ci s-a produs, evident, prin esecul economiei si scaderea dramatica a nivelului de trai al populatiei.

Ceausescu n-a fost victima a acestei delegitimari ideologice (reale), ci a propriei sale demonetizari prin abuz de putere impins pana la acte discretionare grave, cult aberant al personalitatii si exasperarea la care si-a adus concetatenii. De altfel, o delegitimare a marxismului a avut loc chiar si în Cehoslovacia, în Ungaria(2) si în Polonia, unde se traia mai bine decat în Romania (datorita reformelor economice) si unde n-a existat un discurs national oficializat.

Ar fi cazul sa ne întrebam ce consecinte a avut în plan social faptul ca discursul national “l-a depasit în forta” pe cel marxist, cum a subminat discursul national “realitatea sociala a unui regim Ťmarxistť“? Astfel de consecinte exista, iar cea mai importanta dintre ele - mai ales daca privim lucrurile în perspectiva - este politica ceausista fata de minoritati, asupra careia ne-am oprit