Intr-o lume in care fericitii se lupta fie pentru putere, fie pentru bani, iar nefericitii se lupta fie pentru supravietuire, fie pentru libertate, exista o minuscula categorie intermediara, cea a fericitilor-nefericiti, care se lupta pentru liniste. Ii vezi, cel mai adesea, prin librarii rasfoind cite o carte cu privirea nerabdatoare, gata sa se lase sedusi de prima fraza care rezoneaza cu nefericirea lor fericita. Ii vezi, de multe ori, prin salile de concerte ale Filarmonicilor sau pe la Opera, livrindu-se cu totul extazului muzical, in cautarea armoniilor perfecte, singurele care pot da sens contradictiilor. Ii vezi, nu de putine ori, prin muzee sau prin galerii, cautind absolutul in cite un peisaj impresionist sau cautind supremul in cite un contur aflat la limita exploziei, ca la Van Gogh. Ei sint un trib complet inofensiv, singular si singuratic, fragil in aparentele sale si nesigur in deciziile pe care le ia. Ei nu fac istoria, dar o traiesc ca nimeni altcineva. Nu au avut niciodata un reprezentant politic (poate ca s-au simtit cu adevarat reprezentati numai de irepetabilul Vaclav Havel si atit) si nu au cerut niciodata ceva concret de la puternicii zilei. De fapt, nimeni nu le poate da ceea ce ei cauta – si stiu asta.

Nefericirea fericitilor e, in totalitate, de natura metafizica. Mintea lor e clara si inteleg foarte bine tot ce se petrece. Sufletul lor e, insa, bintuit de spaime si deznadejdi asa cum Siberia, in enormitatea ei necuprinsa, e batuta de vinturi gigantice si inghetate pe care nimeni nu le va sti vreodata. Nu sint deloc naturi neptuniene, caci stiu sa se bucure, dar sint mereu in cautare. Au ochii perfect deschisi si vad mai bine ca oricine, dar merg ca orbii, condusi de visurile si sperantele lor imposibil de implinit. Ei traiesc sub zodia marii neimpliniri – si stiu asta. Ei sint cei care au ajuns la intelegere cu imposibilul. Ei