In recentul sondaj al INSOMAR, la intrebarea “care credeti ca va fi viitorul presedinte al tarii?”, pe pozitia a doua, dupa Adrian Nastase, si la egalitate cu Theodor Stolojan, se afla Ion Iliescu. Intr-o mare de dispret pentru partide si intreaga clasa politica, Ion Iliescu apare monumental si intangibil, fiind invocat ca o specie a carei disparitie de la carma natiunii se presupune ca ar lasa urme similare cu acelea ale unui cataclism sever. Pe scurt, Iliescu este inevitabil.

Acest nucleu concentrand, cu constanta, circa 10% din electorat pare sa fie pozitionat la stanga PSD-ului, recuperand cred, in primul rand, ramasitele PSM-ului lui Ilie Verdet. Este o stanga, in destule privinte, nerecuperabila democratic, cu profunde nostalgii comuniste si predispozitii solide catre reintoarcerea la paradisul pierdut al epocii de aur. Ion Iliescu a fost dintotdeauna un om politic de stanga.

Mai intai, ca exponent marcant al stangii comuniste pe care a ilustrat-o inca din tinerete, cu un devotament ce nu poate fi pus la indoiala, in cadrul aparatului de partid unde, cu exceptia ultimului deceniu de ceausism, a ocupat pozitii influente, ajungand in ‘71 chiar secretar general al CC al PCR. E, de asemenea, cel putin exagerata invocarea marginalizarii lui Iliescu dupa un pretins conflict de idei avut cu Ceausescu la inceputul anilor ‘70. Pozitiile ocupate ulterior de Ion Iliescu - a doua, intre ‘71 si ‘74 si, apoi, prima (intre ‘74 si ‘79) in cadrul Consiliului Judetean Timis si, respectiv, Iasi nu erau totusi situabile pe orbite periferice ale deciziei politice, pe care gravitau un Virgil Trofin, exilat pe tarlalele patriei sau Gheorghe Apostol, captivul unei ambasade situate la zeci de mii de kilometri de tara. In ultimii ani de ceausism, Iliescu a dat in cel mai bun caz dovezi de oportunism politic, evitand confruntarile directe cu regimul, desi i se ivisera c