Sintem printre cei care nu sint de acord ca o expozitie de cuplu (Ion si Teodora Stendl, Bucuresti, februarie 2003) poate fi judecata cu mijloacele uzuale ale criticii de arta, fie aceasta clasica, fie contemporana. Motivele sint multiple, indiferent ca tin de un registru al eticii (explicarea, acceptarea si observarea compatibilitatii intime a duetului artistic), de unul al conceptiei (respectarea individualitatii in cadrul „corespondentelor“) sau de unul al morfologiei si expunerii.
Un „pas in doi“ este vinat de un intreg sir de speculatii care pot si, nu de putine ori, reusesc sa alimenteze cu brio dovezile declasarii sau ale emfazei goale, suculente. Avem, pe de o parte, deci, acuzele neputintei individuale a fiecaruia dintre cei doi de a „acoperi“ o expozitie, de a „imprumuta“ pentru a suplini minusuri, iar pe de alta, prezumtia voit-ironizatoare a vinei de a „arde pentru arta“, de a te sacrifica pe altarul acesteia, de a trai prin arta si alte asemenea formulari retro-morale care dau savoare unui kitsch atitudinal de care lumea artistica locala e, har Domnului, suprasaturata. In aceste conditii, a depasi chiar si numai aceste tare potentiale reprezinta un tur de forta.
Tuturor acestor posibile accidente li se raspunde printr-un singur argument: plenaritatea. In „alauta spatiala“ (Aurelia Mocanu) a Galeriei Apollo, s-a expus si s-a discutat, fireste, despre armonii. Ale rafinatelor pizzicatto ale lui Ion Stendl, corespondente preaplinului, entuziasmului cromatic, al Teodorei Stendl. In timp ce suprafetele lui vibreaza fin, aproape diafan, ale ei palpita, debordeaza. In polaritatea acestor echilibristici generice, a evalua este o operatie nu atit „tare“, cit inutila: sotii Stendl nu pot fi „operati“ critic intr-o cheie ierarhica, dogmatica – de bun-rau, alb-negru, corect-eronat –, fiindca scopul artei lor nu este cel de a convinge, de a impresi
