Cand isi va publica Memoriile

Detinutii se numeau “zek” si mureau pe capete de foame si de frig. Nimeni nu stie cati, unde si daca sunt ingropati. Lagarele sovietice nu tineau evidenta. O singura socoteala era ingaduita, imediat dupa sosirea unui lot nou: “N-ati murit pe drum? Atunci o sa muriti aici!”. Si Moartea venea in fiecare zi strigand: “Azi vreau o suta!”. A doua zi se infatisa si urla ca un suierat de viscol: “Azi o sa iau doar 50, dar ii vreau degerati!”. Pana prin 1948-1950, draguta de ea a tot strigat si a tot ales. “Tovarasi! La nivel Unional am luat cam 30 de milioane! Sau 40? Uite ca nici nu mai stiu. Ce vreti, varsta!”. Mare lucru n-o sa aflam prea curand. Sigur, se mai gaseste o groapa comuna cu 30.000 de cranii, langa St. Petersburg, toate cu o gaurica mica si rotunda in ceafa. Dar astea sunt mizilicuri. Insa, cand, in sfarsit, Moartea isi va publica Memoriile, ei da, atunci vom sti totul. Sa va spun drept, eu cred ca filmul ar fi mai bun decat cartea, dar nimeni nu vrea sa il faca. Asa sunt vremurile. E loc doar pentru Lista lui Schindler. “Viata de Zek” nu intereseaza. Cum spuneam, filmul ar fi mai bun decat cartea si iata de ce.

Filmul ar putea cuprinde un anume episod care nu va fi de gasit in carte. Cand Moartea isi va publica Memoriile va lipsi de acolo ceva care a enervat cumplit autorul: Povestea lui Nikolai Starostin. Fotbalist, hocheist, antrenor, zek. El e Povestitorul in jurul caruia se adunau in fiecare seara, de obicei ultima lor seara, oamenii lagarelor. Iata povestea.

Urechi (destinul contraataca)

Nikolai Starostin s-a nascut in 1902 la Tbilisi, in Georgia.

A crescut odata cu vremurile si la 17 ani il gasim la Moscova unde simte ca e mai aproape de Revolutie. Tot acolo Starostin incepe sa joace hochei. Verile patinoarele sunt inchise si Starostin descopera fotbalul. Dupa un an-doi, hocheistul-fotba