Am salutat, in urma cu citiva ani, cu mult entuziasm proiectul Muzeului National de Arta Contemporana. Era unul dintre cele mai asteptate proiecte romanesti, capabil sa discearna si sa promoveze creatia unor decenii problematice, bogate in productii concrete si mai bogate inca in orientari contradictorii, strategii subversive, solutii de compromis si adecvari ingenioase la provocarile situatiei provinciale.
O creatie cvasinecunoscuta in plan mondial, datorita unor strategii interne rauvoitoare sau incompetente, incoerente sau doar foarte restrictiv monoorientative. Cu citeva exceptii, mai ales in prima parte a anilor ’70 si in anii ’90, cind s-au schitat gesturi de prezentare a formelor celor mai inovatoare (neglijindu-se, evident, celelalte forme, neotraditionaliste, la fel de importante pentru spatiul cultural al zonei), prezenta artei romanesti in lume a fost sporadica, nesustinuta teoretic, cu atit mai nesustinuta financiar, pe criterii straine de sistemul de valorizare estetic si de angajamentul de atitudine conceptual.
Absenta unor reviste de specialitate, cu aparitie regulata si cu difuzare larga, ca si totalul dezinteres al televiziunii – mediu vizual prin excelenta – pentru artele vizuale accentueaza starea provinciala a acestui segment al culturii. Provincialismul nu se reflecta atit in creatie (nu mai mult decit in alte spatii geografice marginale), cit in manageriat, promovare, receptare, impact social si integrare universala.
In aceste conditii, sarcina unui muzeu national (deci cu obligatia perspectivei de sinteza si a relationarii, in dublu sens, a spatiului romanesc cu spatiul mondial) este, din start, foarte dificila. Cu atit mai mult cu cit el nu se poate angaja in dialog cu o retea deja operanta de galerii (private sau subventionate) al caror rol in formarea publicului si in sustinerea unor directii clare ale creatiei este
