Voit sau mai degraba nu, Liviu Ioan Stoiciu reinvie cu noua lui carte* amintirea literaturii cu mari bocete uluite si cumplite sarcasme de la sfarsitul epocii fanariote, semn probabil ca epocile istoric asemanatoare in spirit nasc si scrieri in mod esential apropiate.

Chiar si in forma. Jurnal stoic din anul Revolutiei, urmat de Contrajurnal e un fel de “condica”, un “terfelog”. Un “catastif”, in care autorul a pus, a inghesuit si a cusut laolalta de toate si ce nu te-astepti - fragmente din jurnalul tinut de el in 1989, comentarii ulterioare despre acele fragmente, poezii, articole de gazeta, interviuri, raspunsuri date unor anchete si dezbateri literare etc. Iar cartea s-ar fi putut numi foarte bine, daca autorul sau ar fi tinut sa-si dea cu sulimanuri postmoderniste, hronograf, tragodia sau jalnica intamplare, chiar jalnica cantare, dupa cum se chemau uitatele scrieri ale unui Dionisie Eclesiarhul, Alexandru Beldiman sau Zilot Romanul.

Ispita unor asemenea jocuri e insa cu totul straina de firea lui Liviu Ioan Stoiciu, iar proportiile trebuie pastrate in aceasta alaturare, necesara doar cu titlu de ipoteza. Spre deosebire de acei foarte probabil necunoscuti lui inaintasi, toti aluvionari, stangaci, modesti literar, Liviu Ioan Stoiciu este un scriitor puternic si original, unul dintre cei cativa foarte importanti poeti care au schimbat decisiv fata poeziei romanesti in anii ‘80. Din acest punct de vedere, cartea lui de debut (La fanion, 1980) sta in acelasi rand cu primele volume semnate de Mircea Cartarescu (Vitrine, faruri, fotografii, 1980), Marta Petreu (Aduceti verbele, 1981) si Alexandru Musina (Strada Castelului nr. 104, 1984).

Liviu Ioan Stoiciu este insa format in afara oricarei “scoli”, a cenaclurilor si a cercurilor literare, anapoda si singur. Nu a fost, la debut, “poet cu studii” si nici nu a devenit, ulterior, ca toti cei