Soţii Teodora şi Ion Stendl au deschis recent, la Galeria Apollo, o expoziţie ieşită din comun prin densitatea de forme, prin complexitatea şi prin bogăţia ei tactilă. Născută la intersecţia imginarului, alimentat din surse culturale, cu spiritul ludic şi cu performanţele manualităţii, această expoziţie, asupra căreia voi reveni mai pe larg cu un alt prilej, mi l-a readus în memorie pe Ion Bitzan. Nu are rost să explic mecanismul acestei asocieri, pentru că nu afinităţile unor demersuri artistice mă interesează acum, dar faptul că Ion Bitzan mi-a venit în minte nu este chiar întîmplător. Acum, la cîţiva ani de la dispariţia sa în plină disponibilitate fizică şi putere a imaginaţiei, perioadă în care el a fost cu totul absent din spaţiul nostru public, numele artistului a început să circule tot mai des, însă nu în sălile de expoziţii, ci pe piaţa de artă. De o bună bucată de vreme, pe la casele de licitaţie apar tot mai des lucrări semnate de Bitzan, ceea ce este perfect legitim pentru un creator de o asemenea forţă, dar preţurile la care aceste obiecte au fost puse în circulaţie sînt absolut ridicole, fapt care nu mai are nici un fel de legitimitate, însă care poate avea o explicaţie: nu se mai ştie cine este Ion Bitzan sau, şi mai grav, în mod intenţionat se încearcă transmiterea unui semnal distorsionat către piaţă şi către consumatorul de artă. Rememorăm succint, pentru cei care au probleme cu ţinerea de minte, cîteva dintre caracteristicile de bază ale artei lui Ion Bitzan.

Între spaţiu şi timp

Deliberat sau numai instinctiv, prin marile sale reverii pe marginea obiectualităţii, Ion Bitzan a repus în discuţie dimensiunea temporală a operei de artă, receptată multă vreme exclusiv din perspectivă spaţială. Însă nu prin naraţie exterioară, prin succesiunea episoadelor ori prin spectacole în mişcare i-a fost recuperată acesteia temporalit