- Domnule Barbu Cioculescu, sunt copleşit de o mare emoţie: în această casă în care ne aflăm n-am mai călcat de aproximativ cincisprezece ani. Odinioară, mă întâlneam aproape săptămânal cu tatăl dumneavoastră, domnul Şerban Cioculescu - avea o rubrică la Flacăra. Mobilele, lucrurile sunt, într-o oarecare măsură, aşezate la fel; tablourile de pe pereţi sunt aceleaşi. M-aştept, în fiecare clipă, să apară autorul Varietăţilor critice şi să mi se adreseze cu ironia sa subţire, să-i văd sclipirea jucăuşă a ochilor, zâmbetul maliţios.
Dar trebuie să-mi înving emoţia şi să încep dialogul nostru.
- Vă ascult.
- Sunteţi depozitarul unor amintiri fabuloase. Care ar fi primele dintre ele?
- Primele, primele? Asta e foarte greu de ştiut; nu pot să-mi dau seama când s-a petrecut un anumit lucru. Sunt plin de admiraţie faţă de memorialiştii care povestesc o scenă situând-o exact în timp. Ştiu, din ce mi-a spus tata, că am vorbit foarte târziu şi că "o băgaseră pe mânecă". Pe urmă, după ce am început să vorbesc, nu m-am mai putut opri.
- Sunteţi, într-adevăr, un causeur formidabil!
- Aşa se spune! Fapt este că, una din primele amintiri pe care ar fi trebuit să le am, dar n-o ţin minte, mi-a fost povestită de tata. El se apleca deasupra căruciorului meu şi recita teatral din Arghezi: "Tu nu eşti frumuseţea spiralelor candide/În ochi tu nu duci moartea nici perlele lichide..." Eu, auzind acest ton care devenea tot mai teribil, începeam să urlu! Era un alt efect decât cel scontat.
- Trebuia, poate, să aleagă o altă poezie.
- Altă dată mi-a dăruit un elefant mare, din pluş, de înălţimea unui copil - putea fi călărit. Cu altă ocazie a adus un ied, fragil, care de-abia se putea ţine pe picioare şi care a devenit imediat un membru al familiei, foarte apreciat mai târziu sub formă de capră, animal inteligent
