Ultimii ani ai lui Ceauşescu - ca şi, în general, ultimii ani ai oricărei aberaţii politice - şochează prin mulţimea, diversitatea şi, finalmente, inutilitatea legilor virulent represive. Vladimir Tismăneanu definea acest tip de reacţii, cu totul străine ideii de lege, caracteristice regimurilor autoritare intrate în putrefacţie, drept "interjecţii dictatoriale". Amintiţi-vă de puhoiul de "ordonanţe" din vremea lui Văcăroiu, simplă maculatură de cancelarie, de care nu ţineau seamă nici măcar cei ce le dăduseră.
Ca să fim corecţi până la capăt, nici blajin-haoticul regim Constantinescu n-a scăpat de vinovata tentaţie de a se salva producînd maculatură legislativă. Ieşirile intempestive ale inubliabilului Decebal Traian Remeş, posesorul unei imaginaţii prodigioase în materie de biruri, sunt cauza finală a prăbuşirii Convenţiei Democrate. Orice apariţie televizată a acestuia - şi, de la un moment încolo, Remeş devenise ubicuu - însemna o pierdere dramatică de procente. Omul avea un cinism hâtru, în care grosolănia şi dezinvoltura valsau sprinten, spre spaima de moarte a plătitorului de impozite, făcut una cu fotoliul.
Regimul Năstase, care măcar la nivel de promovare a imaginii se arătase mai subtil, n-a putut evita catastrofa. De unde rezultă că legiferarea elucubrantă se află bine montată în gena politicianului român de toate culorile. Legi acut-limitatoare există în orice ţară. Dar când un parlament votează texte de acest gen ştie exact de ce-o face. La noi, unde parlamentul e o adunătură inertă de aplaudaci anexată unei haite de administratori iresponsabili, "interjecţiile" cutărui ministru ajung în trei secunde în "Monitorul Oficial".
O lege altminteri normală, dură dar inevitabilă, precum aceea ce impozitează nu doar salariile ci şi orice alt fel de avantaje ale angajaţilor, a devenit pretextul unui război civil mediatic. Pe de
