Distincţia din titlul editorialului meu, şi pe care am propus-o drept temă Întîlnirii "României literare" din 26 februarie (v. pag. 3), aparţine, se ştie, lui E. Lovinescu. Spirit urban şi moderat, Lovinescu a urmărit să împiedice confuzia, curentă ieri, ca şi azi, între disputele literare serioase şi cele izvorîte din pure porniri emoţionale. A definit aşadar polemica o confruntare de idei şi pamfletul, o ceartă de cuvinte. Prima ar fi fiind mai degrabă ştiinţifică, al doilea, mai degrabă artistic. Distincţia este, în linii mari, acceptabilă, adică verificabilă prin faptele de istorie literară.
Ar fi de făcut două-trei observaţii. Polemica presupunînd o înfruntare între două poziţii, cu argumente pro şi contra, pamfletul nu aşteaptă numaidecît (şi deseori nici nu primeşte) un răspuns. "Defectul" polemicilor literare provine din caracterul doar aproximativ ştiinţific al domeniului nostru. O polemică de idei este mai lesne de purtat în ştiinţele pozitive sau în cele umane cu un grad de exactitate mai mare. În istoria literară, argumentele sînt de obicei de natură factuală, adică documentară. Nu atît în idei se bat istoricii literari, cît în cunoaşterea şi interpretarea corectă a unor "evenimente" bio-bibliografice. Altfel spus, rigoarea nu e mai niciodată maximă în polemicile literare. La rîndul lui, pamfletul exprimă prea adesea un temperament, nu o convingere. G. Călinescu i-a compus lui Lovinescu patru portrete diferite, la un interval de cîţiva ani, toate, admirabile literar, dar contradictorii sub raportul aprecierilor. Pamfletele lui Arghezi sînt lizibile astăzi exclusiv ca expresia, genială artistic, a unor umori. Nimeni nu le mai aşează în oglinda unei eventuale realităţi morale sau intelectuale.
O întrebare ar fi şi aceea dacă istoria literaturii române numără mai multe polemici decît pamflete sau invers. N-am ţinut o socoteală, dar pa
