Aplecarea către a scrie aduce folos oricărui om sensibil pe care ceva, vreo întâmplare, l-a trântit sufleteşte la pământ. El apelează la poezie cu puterea amărăciunii, în singurătate, şi gestul lui echivalează uneori cu nădejdea că se va ridica în sine şi se va mângâia. Este, poate, o replică la răul ce ne însoţeşte fără istov, starea de poezie fiindu-ne dată tuturor, dar nu tuturor ni se trezeşte şi acel simţ armonios, util pentru a creşte ca din nimic conştiinţa valorii a ceea ce screim. Anotimpurile sufletului, dar mai ales Nostalgie, arată de ce zestre naturală dispuneţi, graţia mărturisirii mi se pare însă umbrită de o expresie uşor expirată, fără voie împrumutată din exerciţiul romanţios minor al altor poeţi. Din recuzită nu lipsesc razele de luceferi, vălul de amurg, cununa de mărgean, revărsările de veacuri, de oftări, jeratecul de-amor, cărările de frunze, aleile de suflet. Poate că nu v-a preocupat niciodată, dând curs impulsului fraged şi nevoii de eliberare, să ştiţi la ce se mai uită cu atenţie cititorul dvs. A evita locul comun este ca a te vindeca miraculos de un fel de bâlbâială. Recolta celor vreo 22 de ani de când scrieţi mi se pare palidă. Dacă tot ce aţi scris până acum este marcat de slăbiciunile aceleiaşi nostalgii, cred că ar trebui să încercaţi un salt peste propria umbră, să măcinaţi la altă moară, să ieşiţi la aer şi să-l respiraţi cât puteţi de adânc. (Mihaela-Lucia Manta, Bucureşti) * "Azi am întâlnit un cerşetor/ Şi mi-a spus încetişor/ Legănându-se uşor:/ Că eu sunt cel mai mare cerşetor.// Cer iertare,/ Cer iubire,/ Cer un pic de fericire.// Cer iubire,/ Cer iertare,/ Cer un pic din fiecare". Dacă vă place foarte mult, cum spuneţi, textul de mai sus, nu este obligatoriu, chiar dacă ar fi comod pentru mine, să vă las răpit de extaz. Cerşetorul nu are nici o vină, el filozofează corect. În schimb, poetul care transcrie întâmplarea cu pric