În momentul în care apărea la Bucureşti, (sub titlul Să fie binecuvântaţi, în traducerea Ioanei Pârvulescu, tipărită de Editura EST, 2002), cartea de memorii a lui Maurice Nadeau, Grâces leur soient rendues, imprimată de Editura Albin Michel, Paris 1990, se publica, la aceeaşi casă pariziană, un nou masiv volum al cunoscutului critic literar şi editor, intitulat pur şi simplu Serviteur! Adică, mai pe româneşte, un fel de "Sluga dumitale!" slujbaş aflat mereu la dispoziţia cuiva, dar neexcluzând nici un pigment ironic ce lasă un mic spaţiu de joc presupusului orgoliu al "servitorului". Un fragment de dialog cu autorul, datând din octombrie 2000 şi preluat acum "în chip de postfaţă", lămureşte acest apelativ mai curând în sensul modestiei şi al supunerii faţă de stăpânii care sunt scriitorul şi cărţile lui, căci, la întrebarea dacă se recunoaşte ca istoric al literaturii din secolul XX, se răspunde aşa: "nu m-am considerat niciodată un istoric. Sunt un jurnalist, jurnalist literar, critic care s-a interesat de anumiţi autori, anumite mişcări, şi care a simţit nevoia să scrie despre ele". Până şi despre o lucrare devenită de referinţă, cum este Istoria suprarealismului, publicată în 1945, crede că este mai degrabă o "cronică", iar celeilalte cunoscute sinteze, Romanul francez de după război (1953) nu-i recunoaşte, de asemenea, calitatea de "istorie": "Este vorba despre articolele mele din ziarul Combat, dintre 1945 şi 1951 (...) Se întâmplă că acestea constituie o panoramă a romanului din Franţa din perioada imediat următoare războiului"...

Iată, aşadar, că statutul de cronicar literar nu i se pare deloc ruşinos unuia dintre "servitorii" lui cei mai ataşaţi - spre deosebire de meleagurile noastre literare, unde o asemenea meserie, larg practicată totuşi, e privită destul de des cu o reticenţă ce-i drept provocată de slabul apetit pentru sinteze ample şi soli