Sînt - sau au fost - universitari remarcabili, erudiţi recunoscuţi, conectaţi în cel mai înalt grad la ritmul actual al umanioarelor internaţionale, activi, interesaţi de spaţii şi culturi aproape bizare pentru restul României intelectuale. Sînt bănăţeni (oriunde-ar fi) şi preocupaţi de păstrarea memoriei acelor locuri. Cînd practică literatura mărturisirilor, sub oricare din formele ei, dovedesc un spirit de observaţie ieşit din comun, detaşare, o ironie muşcătoare şi o autoironie pe măsură. Cu riscul să fiu acuzată de regionalisme, e foarte greu să treci cu vederea un spirit al Banatului, multele lucruri pe care le au în comun jurnalele lui CU (Cornel Ungureanu, trecut uneori la iniţiale de Livius Ciocârlie), relatările, ascunse prin diverse reviste sau volume colective, ale Adrianei Babeţi, foarte mult din Femeia în roşu, jurnalele lui Livius Ciocârlie însuşi. Livius Ciocârlie e singurul însă pentru care jurnalul a devenit un adevărat mod de existenţă, chiar ascuns sub inofensiva titulatură de roman (Clopotul scufundat), un alter-ego al persoanei sale private şi un pandant al celei publice.

După ce cartea sa anterioară, De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri (2001), îl lăsa pe autor proaspăt transbordat la Bucureşti (se dovedeşte în în jurnalul de acum a fi închiderea unui cerc familial - tatăl încercase la rîndu-i o mutare în Capitală, neîmplinită din refuzul soaţei de a-şi abandona casa de la părinţi, aceeaşi vîndută de fiu vreo 50 de ani mai tîrziu), cu umoruri negre cauzate de murdărie, zgomot, mitocănie (deşi, într-un sfîrşit, găsise şi vînzătoare care să răspundă la bună-dimineaţa), Livius Ciocârlie se întoarce cu &comp. în Mehadia bunicilor paterni, în Butoieştii soţiei T, unde-şi petrec vacanţele, la vîrsta copilăriei, fiicele Corina şi Alexandra, în vremurile studenţiei şi ale armatei. Pentru cititorii lui Livius Ciocârlie, sînt locuri