Modificările de structură necesare după extinderea NATO şi după acceptarea noilor membri în Uniunea Europeană nu-i prea încîntau pe cei vechi: valorile ca valorile, dar era vorba de bani, de pierderi şi redirecţionări de subvenţii, de flexibilizarea unor criterii, de reordonarea unor principii. După zece ani de la căderea Zidului, devenise evident că dincolo de diferenţele de ritm, ţările foste comuniste nu vor ajunge prea repede la nivelul Greciei, Portugaliei, Irlandei sau Spaniei cînd acestea au fost admise în UE. E adevărat, se considera că ritmurile transformării pot fi serios accelerate printr-un efort de asimilare din partea Europei bogate, dar Europa bogată e alcătuită din ţări bogate fără politici comune. Presimţirea tensiunilor viitoare a marcat lucrările Convenţiei europene şi s-au propus complicate aranjamente care să asigure ţările mici că nu vor fi dominate de cele mari şi să le dea garanţii celor mari că politicile lor nu vor fi sabotate de parteneri cu vot egal, dar cu pondere mică. Perspectiva unui război în Irak a trasat alte linii de demarcaţie: ţările mari nu sînt de acord între ele, perspectiva unei hegemonii a cuplului franco-german contribuie şi ea la formularea publică a unui punct de vedere divergent. ţările mici se aranjează de o parte sau alta, ţările sărace, mici şi mijlocii în termeni europeni, trec, fără prea multe dezbateri şi obiecţii, de partea americanilor. Preşedintele Franţei, se supără atît de tare încît uită subtilităţile limbajului diplomatic. Întrebat de ce e mai supărat pe Polonia, decît pe Spania, de exemplu, a dat un răspuns de tată de familie, evitînd formularea reproşului real: la masă, rudelor sărace nu li se permite să vorbească decît dacă şi cînd sînt întrebate. Probabil că acest subtext a fost cel mai jignitor: supărarea nu venea din revolta faţă de poziţiile eventual greşite, ci din luarea în serios a egalită