E imposibilă înţelegerea sensului secolului XX dacă nu ne preocupă unicitatea experimentelor revoluţionare făcute atît de stînga cît şi de dreapta pentru reconstrucţia condiţiei umane în numele unor pretinse legi inexorabile. Acesta este secolul cînd - aşa cum atît de inspirat a spus-o Leszek Kolakowski - diavolul s-a încarnat în Istorie. Dezbaterea în curs asupra naturii şi legitimităţii (sau chiar a acceptării) comparaţiei (analogiilor) între cele două tiranii revoluţionare determinate de ideologie din secolul XX (comunismul radical, sau cum preferă unii leninismul) pe de o parte şi fascismul radical (sau mai precis nazismul) pe de altă parte, prelungeşte interpretarea răului politic absolut în impactul lui asupra condiţiei umane. Pe scurt, se pot oare compara două ideologii (şi practici) inspirate din viziuni diferite ale naturii umane, din concepţii diferite despre progres şi democraţie fără a pierde din vedere diferenţele specifice, fără a nesocoti deosebirile axiologice? Centralitatea esenţială a lagărelor de concentrare - "singura societate perfectă", cum a spus odată Adam Michnik - a fost oare numitorul comun al celor două sisteme, în momentul lor de maximă eficienţă? (Zygmunt Bauman scrie despre timpul nostru ca despre "un secol al lagărelor".) Avea dreptate François Furet cînd spunea că moştenirea comunistă provine din aspiraţiile Iluminismului tîrziu către o democraţie de masă, în timp ce fascismul simbolizează exact contrariul? Înainte de a răspunde prin da sau nu, vreau să-mi exprim acordul cu Claude Lefort (şi cu Richard Pipes): leninismul a reprezentat o mutaţie în practica social-democrată, nu a fost doar continuarea moştenirii iluministe democratice a socialismului. În aceeaşi măsură semnificativ, tocmai pentru că insistă asupra legăturii cauzale şi asupra reacţiilor contrarevoluţionare determinate de angoase şi spaime, istoricul german Ernst