Există o singură instituţie cu adevărat consensuală: aceea a Rîsului. Drama & tragedia se demodează; rîsul, niciodată. Săptămîna trecută, la moartea marelui Alberto Sordi, am văzut (pe Rai Uno) cum tristeţea a tăiat la fel de profund în omul din popor, în omul din actor sau în omul politic: de la Walter Veltroni (centru stînga) la Silvio Berlusconi şi Gianfranco Fini (dreapta şi extrema ei), italienii şi-au plîns cel mai popular roman, cel mai celebru comic italian-internaţional şi ultimul mare urmaş al "vîrstei de aur" a comediei italiene - anii '50-'60, marcaţi de filmele unor Comencini, Monicelli sau Zampa...
Pe 27 ianuarie s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Louis de Funès. "C'était pas Molière - explica unul dintre partenerii săi, Michel Galabru, într-o emisiune de pe TV5 - "c'était de Funès - mais c'était déjà pas mal!..." Acest "déjà pas mal" are darul de a pune - cum spun tot francezii - ceasul la ora exactă: criticat de unii (purişti) pentru un Avar care era "prea puţin Molière" şi "prea mult de Funès" (ţinînd cont că actorul co-semnase şi regia; în paranteză fie spus, şi Sordi jucase într-un Avar şi se "convertise" la regie...), de Funès rezistă - pînă la urmă - prin înseşi excesele sale. A fost, prin excelenţă, "omul-orchestră" (alt titlu de-al său); a-i imputa lui de Funès grimasele, bufoneria continuă şi exacerbată revine la a trece pe lîngă geniul său de actor, în care totul - totul! - era dus pînă la paroxism... Cineva a remarcat că, odată cu de Funès, comicul - ca personaj - renunţă să mai fie doar reactiv, devenind activ: de Funès nu era cobaiul "efectului comic", ci însăşi cauza lui. Se arunca în hăţişul gagurilor cu furia celui care trebuia, cu orice preţ, să le doboare - ca pe popice. Nu se dădea înapoi de la nici o schimă, de la nici un "supra-efect". Într-un fel, era opusul lui Monsieur Hulot, personajul lui Tati; acolo unde a
