Am observat că negarea sau tendinţa de minimalizare a Holocaustului vin exact din partea acelor forţe politice sau persoane opuse ridicării vălului de pe trecutul represiunii din România comunistă. Din patriotism, legionarii vroiau să înlocuiască democraţia coruptă din România cu un stat pur sub toate raporturile; acţiunile antievreieşti din timpul războiului au fost iniţiate şi aprobate de şeful statului, Antonescu, ca parte a efortului patriotic anticomunist; tot patriotismul i-a caracterizat şi pe slujbaşii Securităţii ale căror acţiuni nu pot fi nici măcar scoase la lumina zilei fără a pune în pericol securitatea de azi a ţării. Pe palierul "morţii voştri contra morţii noştri", dezbaterea nu face decît să epuizeze energiile în dialoguri înlocuind prin ţîfnă şi harţag respectul calm şi umil datorat victimelor. Realitatea dovedeşte că a face comparaţia între Holocaust şi Genocid este productiv pentru a desluşi resorturile care transformă o societate ajunsă într-un anumit stadiu de civilizaţie într-o masă amorfă de indivizi supusă arbitrarului, minciunii, abuzului, gata să întoarcă ochii de la crimele comise în numele ei. Antisemitismul - veche lozincă mobilizatoare, lipsită acum de obiectul ei concret, rămîne util în întreţinerea stării de cetate supusă asediului de către un duşman viclean şi insidios, demonizînd evreul convenţional, imagine a străinului rău intenţionat. Nu există popoare antisemite, există în fiecare popor antisemiţi şi în momentele nefaste ale istoriei ei ajung la putere şi, pînă la un punct,

majorităţile se supun celor de la putere. Definirea momentului precis cînd o formă de guvernare energică devine dictatorială şi, în continuarea procesului, ea se transformă în totalitarism, nu este doar un obiect de studiu pentru istorici şi politologi, ci o necesitate de acţiune practică în lumea de azi. E necesar să se întreţină memoria victim