La capătul lumii. În centru Continuu aici comentarea volumului Roma Caput Mundi (Horia Bernea în dialog cu Teodor Baconsky, Humanitas, 2001). "Dogma - strălucind în subconştient - funcţionează nu atît ca un set categorial aprioric sau ca o grilă de analiză, ci mai curînd ca un principiu structurant, care polarizează situarea sinelui în lumea sensibilă" (T.B., 41). În numele ei, autorii cărţii pe care o comentez investighează realitatea artei şi a arhitecturii romane. T.B. şi H.B. cad de acord în cîteva rînduri că o anumită parte a artei păgîne, întemeiată fie şi pe credinţa politeistă, este superioară artei declar creştine, dar desubstanţiate şi frivole a renaşterii, sau mai cu seamă a barocului. Cu alte cuvinte, întemeierea în credinţă, oricare ar fi aceasta, este pentru artist superioară vizitării formale a tradiţiei. Pe de altă parte, "de cîte ori elanul mistic din spatele actului de creaţie devine program ideologic, apare repulsia inerentă produselor sintetice" (T.B., 100), ceea ce poate fi o bună explicaţie, în logica internă a discursului aici comentat, pentru respingerea de plano a barocului şi, mai nuanţată, a renaşterii, care ar "eliberat un flux puternic de barbaritate" (H.B., 36). Termenii folosiţi anterior - materie, elan vital, sentiment religios autentic - sînt chemaţi încă o dată să explice inadecvarea unor etape ale artei creştine care "se afla în posesia Adevărului, dar îşi pierdea autenticitatea" (T.B., 35); este vorba, în esenţă, despre "construcţii musculare uriaşe care maschează dimensiunea spirituală, chinuită în spatele formelor de suprafaţă. Reprezentări ale materiei, exprimate printr-o precară materialitate" (H.B., 34). Cît priveşte apariţia unei arte creştine ca atare, cartea ne propune o viziune faţă de care un Robert Turcan* ar fi mai degrabă sceptic, el, care vorbeşte despre contaminări reciproce între feluritele culturi şi etnii a