(cititorii care se recunosc în acest material

sînt rugaţi să-l ia ca pe un demers ştiinţific, cu rol

educativ şi de profilaxie a bolilor cardiovasculare) Mai zilele trecute i-am văzut pe aliaţii americanilor. Nu prea semănau cu ei. Americanii, cel puţin cei din clasa mijlocie şi mai de sus, sînt de obicei svelţi, hrăniţi cu porţia şi duşi măcar o dată pe săptămînă la fitness. Aliaţii lor păreau mai degrabă purtaţi pe braţe din maşină la birou şi apoi - cel puţin de trei ori pe zi - la masă. Sigur, mai erau şi alte deosebiri. Americanii tocmai debarcaseră la Constanţa, în vreme ce aliaţii lor (şefii de filiale locale PSD - cred c-aţi înţeles că la ei mă refeream), aterizaseră la Bucureşti, la discuţiile cu premierul Năstase. Mărturisesc însă că n-am fost prea atent la vorbele lor. Mai degrabă m-a fascinat tipul uman pe care îl reprezentau, statura impozantă, alura justă şi principială, dar mai ales deplasamentul, foarte apropiat de al unui mic submarin de cercetare (poate ştiţi modelul, acela care a găsit Titanicul). Sigur, nu sînt eu cel mai în măsură să ridice piatra şi să atace problematica spinoasă a guşii şi a greutăţii în exces. Ce m-a surprins însă a fost faptul că acest tip părea majoritar, ca şi cum selecţia naturală i-ar fi favorizat pe cei capabili să reziste mai degrabă la mese cu cîte cinci-şase feluri decît pe cei în stare să alerge măcar 500 de metri, fără să aibă nevoie de oxigen. Natura, care de obicei alege înţelept, părea în acest caz greu de citit: să fie o adaptare la mediu, un rezultat al aportului lipidic şi glucidic adus de funcţie sau un efect secundar al instituţiei numită maşină cu şofer? Adăugaţi la asta o altă observaţie empirică: nici celelalte partide nu stau mai bine cu silueta. Atît ţărăniştii cît şi democraţii de prin filiale au fost nevoiţi să lărgească cureaua în timpul guvernării. Sînt cîteva explicaţii: dacă ai