Cînd am intrat să vizitez mini-expoziţia prilejuită de lansarea revistei Martor*, mă aşteptam să văd ceva care urma să mă oripileze: comunismul "întunecaţilor ani '80". Înăuntru era cald, în contrast cu frigul de afară. La intrare, m-a întîmpinat un manechin îmbrăcat cu o cămaşă albastră de elev (cu scrisuri pe ea, aşa cum se obişnuia la sfîrşitul clasei a opta) şi cu cravata roşie la gît; sala era organizată ca una de şedinţe de partid, cu masa prezidiului şi tabloul lui Ceauşescu în spate; afişe de propagandă, decupaje din ziare cu poza Conducătorului, carnete de pionier, trese şi şnururi, carnete de partid, revistele Flacăra sau Săptămîna, graffiti pe pereţi cu "frig", "foame", frică"... Într-un asemenea cadru, m-a cuprins un plăcut sentiment de melancolie. Parcă redescopeream un univers familiar. A fost ceva similar cu ceea ce mi s-a întîmplat la vizionarea filmului Occident cînd, la auzul cîntecului "Noi în anul 2000" ("cînd nu vom mai fi copii") mi-au dat lacrimile. Din perspectiva mea, comunismul a fost ceva îngrozitor, într-adevăr, dar asta numai în plan general - social, politic, economic, naţional etc. În planul meu personal, însă, el nu poate fi o sperietoare. M-am născut în '68, deci comunismul a fost mediul în care am apărut şi am crescut, aerul pe care l-am respirat. De anii '70-'80 se leagă copilăria şi adolescenţa mea. Cum să nu fiu, deci, melancolic?

Pionierii După cum ştim, Organizaţia de pionieri a fost una paramilitară, aşa cum era şi Hitlerjugend a naziştilor (ei aveau cravate negre, noi roşii). Cu toate acestea, dacă nu m-ar fi făcut pionier în prima serie, ar fi fost o mare tragedie pentru mine - în seria a doua erau făcuţi cei cu mediile 7, 8 şi indisciplinaţii, în a treia cei cu 5, 6 şi repetenţii. Pentru că am fost doar comandant de grupă (şnur roşu), mi se părea că şnururile galbene şi albastre erau deosebit de frumoase. Aveam p