Orice analiză asupra regimului comunist nu trebuie în nici un moment să scape din vedere scopul urmărit de acesta - şi anume impunerea unei societăţi de tip "nou", deci implicit "modelarea", prin diferite mijloace, a unui tip uman diferit - a "omului nou". În genere, regimul a întîmpinat o opoziţie mult mai largă decît cea exprimată în diferite forme de activism anticomunist, printr-o "rezistenţă pasivă" la comunism care a fost, practic, rezultat al manifestării bunului-simţ comun - cea mai mare piedică în acţiunea de formalizare la nivel social a textelor clasicilor marxismului privind societatea viitorului şi "oamenii noi" care au să o populeze. În vederea impunerii politicii sale, comunismul a creat un cîmp propriu de reguli, în urma anulării principiilor reprezentativităţii şi a separării puterilor în stat, pe care le-a extins asupra întregii vieţi private. Superioritatea noii societăţi a fost suficient să fie declarată pentru a fi impusă ca model, fiind întodeauna privită dinspre viitor spre prezent, dinspre o perspectivă neprognozată nici ea în termeni exacţi. Constrîngerile derivînd din noile reguli, ca şi lipsurile prezentului sînt necesare, proclama propaganda regimului, pentru a clădi un "viitor luminos", pentru copiii nenăscuţi ai tuturor generaţiilor de sacrificiu. Nu se poate spune că aceasta modifica psihologia oamenilor sau îi obişnuia să fie supuşi, dar, în schimb, toţi se trezeau vinovaţi în faţa statului, fiecare putea să fie pedepsit". Într-adevăr, marea problemă a comunismului a fost, cel puţin aparent, lipsa unor repere clare în identificarea inamicilor reali. De aici şi disproporţia dintre rezistenţă şi represiune, care a impregnat brutal viaţa de zi cu zi a oamenilor. Ca urmare, prăpastia imensă între adevărurile proclamate de regim şi ceea ce se putea vedea doar pe parcursul unei singure zile trăite oriunde la est de "cortina de fier" a