"Este timpul speranţei, / Iar, un nou început, / Timpul florilor albe / Răsărite din lut / Adiere de soare, / Mărţişor, şi-un sărut!". Aşa stă scris pe un soi de pergament cerat de primăvară, în stil vechi, dar nu foarte, de culoare portocalie şi un pic ros pe margini, ca şi cum ar fi ars. Versurile din oracolele noastre de altădată capătă, astfel, patina "timpurilor imemoriale" şi, ca atare, valoarea vechimii (ca în cazul vinului). Chiar dacă sînt pur şi simplu cumpărate de la deja clasicele tarabe de la Romană, şi nu transmise din tată-n fiu sau expediate, călare, de la vajnicul cavaler către a lui domniţă. Aceste înscrisuri de sezon reprezintă varianta neaoşă a felicitărilor occidentale cu "text predefinit" cu care ne încîntau ochii şi urechile rudele noastre emigrate pe vremea odiosului. Pergamentele nu sînt decît una dintre posibilele invenţii ale producătorului autohton de marfă stil tarabă. Ele reprezintă varianta arhaică, dar şi elegantă, cavalerească: "La timpul cuvenit, al începutului de primăvară, doresc frumoasei domniţe a afla gînd slobod şi curat, fericire şi belşug."; "Venind timpul primăverii, scriem carte distinsei doamne, pentru a-i trimite urările noastre de bine şi o pecetluim cu gîndul de a avea trai bogat, fericire şi sănătate!". Pe lîngă urările de belşug, se remarcă cea cu "gînd slobod şi curat", puţin neobişnuită prin evidenta tentă spirituală şi dezinteresată. Varianta mai puţin desuetă şi mai colorată o reprezintă înseşi felicitările cu text: "Aşa cum roua dimineţii / Înseninează florile-n grădini, / Aşa iubirea mea să-ţi fie / Călăuză şi destin!". Aici ne simţim chiar ca-n paginile oracolelor de clasa a opta, unde comparaţiile

cu elementele naturii plasează iubirea în adevăratul ei sens cosmic şi predestinat, într-o populistă şi superficială tradiţie aparent eminesciană. "De-aş putea, din cerul nopţii / Iute, aş fura o stea,