Bisericile saşilor din Transilvania îndeplinesc toate criteriile prin care putem recunoaşte buna arhitectură pentru comunitate de pretutindeni. Iată cîteva trăsături comune tuturor, în opinia unuia care le descoperă la fel de fascinat, ca parte a propriei tradiţii profesionale. Textul de faţă e menit să vă anunţe albumul somptuos al Editurii Noi Media Print dedicat temei. 1. Sanctuarul este, prin chiar definiţia lui de loc sfînt, un loc al ascunderii. Acel "dincolo" pe care îl verifică (şi îl edifică) spaţiul sacru, spaţiul lui "Celălalt total diferit" (R. Otto) înseamnă, printre altele, şi loc de ascundere. Străinătate radicală, loc straniu, locul sacru este în acelaşi timp şi teritoriul ocrotirii. Dreptul la sanctuar a fost - şi este respectat încă - în ceea ce priveşte lăcaşul de cult, după cum încălcarea lui poate produce efecte devastatoare. Prin urmare, în chiar definiţia lăcaşului religios întîlnim ideea de ocrotire. Dublate de fortificaţiile proprii, bisericile saşilor transilvăneni funcţionează drept centru viu al comunităţii care se ascunde pe teritoriul ei în caz de primejdie. Fortificaţia pare că nu face altceva, în plan simbolic, decît să traseze cu precizie, să facă vizibilă şi defensivă limita spaţiului sacru, întărirea inimilor şi a comunităţii pe care o presupune participarea la liturghia celebrată înlăuntru. 2. Avanpostul este dublu orientat: a) în sus: plasate pe punctele cele mai înalte ale aşezării, vizibile deopotrivă pentru ochiul divin, cît şi de cel privind dinspre localitate spre centrul ei înalt, biserica fortificată este un avanpost pe verticală, "trăgînd după sine comunitatea la întîlnirea cu cerurile. b) spre est: localizate pe "locuri mîndre" (Alberti), care să îngăduie epifania (Aristotel), bisericile sînt de asemenea plasate ca avanposturi ale creştinătăţii în raport cu invaziile tătare şi turceşti. A fost ideea teutonilor, ac