"Martirologia competitivă" (l-am citat pe Vladimir Tismăneanu), această absurdă întrecere între memoria evreiască a Holocaustului şi memoria postcomunistă a Gulagului, este pînă la un punct un fenomen aproape natural. Avem de a face cu subiectivitatea inevitabilă a istoricului, a politologului, şi în cele din urmă a omului de litere şi a jurnalistului. Absurdul se naşte numai după acest "punct". Acolo încep semnele de întrebare. Localizarea acestui punct nu este întocmai uşoară. Aidoma sistemelor politice, inevitabila subiectivitate a memorei istorice în general şi a memoriilor colective în special, presupune o multitudine sau un unicat: un pluralism asumat, la un pol, şi totalitarismul la celălalt. O "memorie democratică", pe de o parte, şi o "memorie impusă", pe de cealaltă. Tocmai această din urmă tendinţă este adeseori reproşată evreilor. Se vorbeşte (şi mai ales se scrie) despre "monopolizarea suferinţei". Important nu este cine o face. El sau (de ce nu?) ea se vor recunoaşte singuri în aceste rînduri. Mai important este să ne punem întrebarea: de ce? Aş identifica trei cauze principale. Prima este veche de cînd lumea: ignoranţa. Şi cum ea este nelimitată în timp sau spaţiu, nu poate fi oricum redusă la fenomenul competitiv Holocaust-Gulag. Într-un săptămînal românesc ce se vrea atît literar cît şi artistic, dar mai ales veridic, citeam deunăzi un interviu luat de un tînar jurnalist unei respectabile personalităţi din diaspora americană. Jurnalistul afirmă în introducere, prezentîndu-şi interlocutorul, că în anul 1952, "la închisoarea de la Jilava, apoi în 1953, la Capul Midia", printre deţinuţi se numărase şi intervieviatul "condamnat pentru atitudine favorabilă revoluţiei din Ungaria". Comentariul ar fi de prisos - revoluţia maghiară avînd loc în 1956 - dacă nu l-ar fi pus pe domnul respectiv în penibila postură de mincinos. Or, este clar că nu interlocut