La Oficiul pentru Protectia Consumatorilor ajung tot felul de reclamatii. Pe unele le-am putea considera revoltator de banale, altele ne par, inca, iesite din comun, pentru ca tin de-un anume rafinament existential ce nu e, parca, de nasul nostru. Si taman aici, in modul in care percepem chestia asta cu rafinamentul, e o forta tiranica ce ne-apasa vertebrele, acea stare de iobagie sub care parca suntem damnati sa evoluam pe vecie. Parca nimic nu ne indigneaza prea tare, cand viata noastra se masoara prin fanta aia de la usa cortului, iar partea cu "rafinamentele" existentiale pare rezervata exclusiv altora (occidentali, miliardari, interlopi, politruci), asa ca vorbim despre ea ca de-o picanterie ce ne starneste mai degraba zambetul decat revolta. Ne lovim la tot pasul de standarde duble si, in loc sa strigam, ne cerem scuze, pardon, sa traiti, tradand o conditie de care nu ne-ar putea mantui nici maririle de salariu, nici vreun noroc porcesc la loto ori vreo ascensiune nervoasa in oligarhia administratiei locale. Exista un mare "depinde" si-un miserios "probabil" in tot ce ni se-ntampla pe-aici. Importam fara carcoteli toate prostioarele, platim orice taxa, impozit, bir, moftulet, daca asta ne face sa ne simtim nitelus mai occidentali, dar in privinta "setului" ontologic de care sunt insotite "dincolo" toate astea, mucles, ciocul mic, teasta intre genunchi, la cutie. Am fost si eu odata la OPC, nu ca ziarist, ci ca insotitor de "reclamagiu" - un amic ce-si pierduse complet luminitele prin vagauna cu rafturi numita Metro. S-a tot spus ca, din intreg lantul, depozitul c onstantean ar fi cel mai profitabil. Poate ca intre asta si faptul ca este si cel mai important furnizor de reclamatii pentru OPC, exista o oarecare legatura. Amicul meu cumparase o pereche de papuci de casa ce fusesera, probabil, proiectati pentru oameni cu o constructie mai speciala, caci se dovedira