In Jurnalul suedez, iubirile anterioare traiesc fantomatic alaturi de iubirea noua. Ele apar si dispar la fel de neasteptat în vise, supte de întunericul subconstientului, si dau trecutului o alta varianta de lectura. Nu vegheaza doar fantoma lui Christine, fosta sotie a lui René, ci si, într-o forma diferita, fantoma lui Nichita, marea iubire anterioara a Gabrielei.
Relatia dintre Gabriela Melinescu si Nichita Stanescu, intrata demult în mitologia lumii literare, este deseori amintita în Jurnalul suedez: o tusa discreta, înfiorata, care va plana în permanenta asupra noii iubiri, creand anxietati, culpabilitate sau compasiune.
Este evident o relatie initiatica, chiar daca sub semnul inexorabil al ratarii sanselor. Fireste, visele pun cel mai bine în evidenta aceste sensuri multiple: ...visul din Toscana unde traiesc din nou cu Nichita... El are fata albastra, în acelasi fel cum Krisna, cel mai frumos zeu, a avut-o înainte de a deveni gri-închis, la ultima încarnare.
Nichita ma asigura de infinita lui iubire, asa cum numai un zeu poate face, exact ca în Gita, unde cititorul este asigurat de dragostea vesnica a zeului pentru cel care cauta cunoasterea concentrandu-se adanc pe cuvintele textului. Acel om cu fata albastra este frumos ca Nichita din anii cand l-am cunoscut eu, înainte de cadere, de decadere, înainte de metamorfoza prin care el primise un chip grotesc, o masca exterioara pentru interiorul lui care, îmi place sa cred, ramasese la fel de profund si misterios ca întotdeauna... Curios ca în aceste vise din Toscana... si eu, si el pastram amintirea vietii anterioare, a vietii penibile, a brutalitatii relatiilor noastre, da, chiar a urii lui pentru mine. Daca aceste vise sunt numai fictiuni din lumea psihicului meu, chiar si asa sunt interesante, pentru ca traim intens culpabilitatea noastra pentru un lucru secret care ni se daduse si ca
